Intrebarea legata de reprezentarea externa a Romaniei la nivel politic inalt a constituit subiect de controversa de la adoptarea primei Constitutii post-comuniste a tarii. In acest context demne de remarcat sunt doua aspecte. Primul este acela ca o dezbatere similara pe tema politicii interne nu a fost nici macar schitata, ca si cand intre planul intern si cel extern nu ar exista nici o legatura. Al doilea se refera la imprejurarea ca disputa nu a adus in discutie relatia dintre conceperea si aplicarea politicii externe, raspunderea pentru politica externa si reprezentarea statului in actiunea externa.
Sa incepem analizandu-l pe cel dintai. Formula lui Nicolae Titulescu, „Dati-mi o buna politica interna si va voi da o buna politica externa”, este bine cunoscuta si ea subliniaza cu justete legatura intrinseca dintre cele doua laturi ale politicii nationale. In epoca interdependentelor globale, mai ales, pe drept numita si post-westfaliana sau post-nationala, reciproca („Dati-mi o buna politica externa si va voi da o buna politica interna”) este si ea adevarata. Prin urmare, a separa conceperea si executarea lor este o greseala.
O greseala pe care Constitutia Romaniei nu o face. In art. 102 aceasta spune: „Guvernul, potrivit programului sau de guvernare aprobat de Parlament, asigura realizarea politicii interne si externe a tarii„. Asadar, Guvernul, sub supravegherea politica a Parlamentului ca reprezentant direct imputernicit de natiune, concepte si executa, programeaza si realizeaza atat politica interna cat si pe cea externa a tarii. Fiecare dintre ele trebuie sa fie coerenta si, deci, unitara, iar ansamblul lor de asemenea.
Consecinta este – si aceasta se regaseste in alte prevederi constitutionale necontroversate – ca raspunderea pentru realizarea politicii externe revine tot Guvernului. El raspunde in fata Parlametului (permanent) si a elector
