Penaltyuri ratate? Nici nemţii nu mai sînt ce-au fost. Sau ce-am crezut noi că sînt.
Chelsea a fost mai bună. Şi de data asta. Mai bună decît Bayern. Dar nu mai bună decît Chelsea cea înfrîntă eroic în finala englezească a Ligii, din 2008. Cech, Terry, Lampard, Drogba, Cole, Kalou şi fanii lor s-au bucurat de trofeu cu o întîrziere de patru ani. Iar fotografia de grup, lipsită de confeti, pare mai sinceră în sepia.
Ceea ce a avut memorabil finala din 2012 vine însă de la Bayern. Seara părea oricum predestinată stereotipurilor etnice, “nemţii sînt aşa”, “englezii sînt pe dincolo”. Echipa bavareză a adus cîteva clarificări necesare tiparelor de lucru pe care le utilizăm cînd vorbim despre fotbal.
Parafrazînd un scriitor ceh, pentru ca un meci să fie memorabil, e nevoie să se adune în jurul lui întîmplările, ca păsările pe umerii Sfîntului Francisc de Assisi. Pe umerii lui Bayern, s-au adunat ratările. Mîndria Bavariei s-a izbit de zid, pînă a devenit una cu el. Nu e un demers ingenios, doar tragic. Unde-i inteligenţa speculativă? Unde-i raţiunea pură? Aşa se pierde sigur o finală care l-a avut pe portarul advers cel mai bun om de pe teren. Apoi, ca şi cum lipsa de idei nu era de-ajuns, a apărut momentul de vanitate, cînd Heynckes l-a trimis pe Muller la odihnă, după ce deschisese scorul. Nemţii pot fi şi aşa, vanitoşi pînă la imprudenţă. Au urmat cinci minute de “uber alles”, scump plătite cu golul egalizator al lui Drogba.
Apoi, prelungirile, în care Arjen Robben a ratat un penalty. Robben olandezul. Olici croatul a ratat. Schweinsteiger germanul a ratat. Nu mai era vorba despre nemţi, englezi şi cum sînt ei, cine a inventat fotbalul şi cine poezia. Era vorba, fatalmente, despre seri proaste şi seri bune. Di Matteo şi-a explicat seara bună cu o platitudine festivă: “Fotbalul, ca şi viaţa, e nebun şi imprevizibil”. De fapt, asta explică doar de
