Foto: Thinkstock În afară de pierderea vieţii, cea mai mare teamă a omenilor este aceea de a-şi pierde valoarea în ochii celorlalţi. Cu toţii avem nevoie să ştim că avem importanţă pentru alţii, că însemnăm ceva, că avem o valoare; valoarea noastră-i dă semnificaţie însăşi vieţii, devine motivaţie de a trăi. Aveam doar 17 ani când am intrat într-un conflict cu profesoara mea de limba română. Eram într-o perioadă în care citeam despre Gauguin.

În ziua următoare acestei lecturi, profesoara de limba română a vorbit despre el la oră, dar a dat o referinţă eronată. Inconştientă de consecinţe, am corectat-o cu voce tare, uitând principiul "dacă tăceai, filozof te făceai". Profesoara s-a supărat pe mine şi m-a întrebat: "Le-ai spus colegilor tăi că ai debutat în revista Convorbiri literare (asta era o performanţă la vremea aceea, apăreai acolo doar dacă aveai o valoare reală)"? "Nu", am replicat, lăsând capul în jos.

"Eşti o îngâmfată. Îţi dispreţuieşti colegii, dacă nu i-ai fi dispreţuit, le-ai fi spus şi lor", mi-a reproşat profesoara. Motivul pentru care nu suflasem o vorbă despre debutul meu era unul frumos, de fapt: nu doream să apar în faţa colegilor mai presus de ei, nu doream să mă dau mare cu ceva, era discreţie, nu dispreţ. Timp de un an profesoara n-a mai vorbit cu mine. Într-o zi, ea n-a mai venit la şcoală. Se îmbolnăvise de cancer la sân şi era la Bucureşti, la spital. În pofida conflictului tăcut dintre noi, am început să mă rog zilnic pentru ea, să-i cer iertare în gând şi s-o iert. Ceva din mine mă ghida să vizualizez că ea se întoarce la şcoală şi zâmbeşte fericită. Zi de zi făceam asta ca pe-un ritual. După vreo două luni de absenţă, profesoara a apărut. Eram de serviciu la cancelarie şi nu participam la ore. Limba română era ultima oră din ziua aceea, iar eu, de bucurie că rugăciunile mele secrete se împliniseră, am rugat un coleg să mă în