Acum, când s-a mai liniştit entuziamul care plutea în jurul lotului de aur de gimnastică, condus de extraordinarii Belu şi Bitang, parcă victoriile pe care ni le-au adus de la Bruxelles, de la Campionatele Europene, încep să se aşeze în ramă, în paginile cărţilor de istorie, parcă acum ne e şi mai clară importanţa performanţei care se naşte din talent, disciplină şi extrem de multă muncă.

Când scriam, acum destulă vreme, un text în care mărturiseam că simt că încep să am trecut, gândindu-mă în primul rând la anii liceului, pe care atunci îi lăsam în urmă ca pe o rană deschisă, nu m-am gândit că acest trecut pe care îl recunoşteam cu timiditate şi teamă mi se va confirma în primăvara lui 2012, datorită unor competiţii de vârf ale gimnasticii feminine. Le-am urmărit prestaţia acestor muncitoare copile, cu emoţie şi cu mândrie, am auzit imnul nostru înălţându-se demn în sala aceea dominată de steaguri tricolore şi nu am putut să nu-mi aduc aminte cum, acum opt ani – nici nu-mi vine să cred că au trecut opt ani! – stăteam şi mă uitam cu tata la Olimpiada de la Atena şi reacţionam împreună la fiecare mişcare bună sau la fiecare pas ezitant al reprezentantelor noastre.

Îmi amintesc perfect şi acea Olimpiadă, dar şi starea de prăbuşire pe care au intuit-o mulţi când antrenorii Belu şi Bitang au renunţat, când lotul olimpic s-a destrămat, aparent fără cale de întoarcere. Ştiam că nu va fi bine, ştiam că performanţa, oricât ar fi de legată de talentul nativ al fetelor, era susţinută, în primul rând, de mintea sclipitoare a antrenorilor şi de disciplina pe care numai ei ar fi capabili să o respecte şi să o impună în continuare. Nu e vorba de doi antrenori oarecare, de un domn şi o doamnă care ştiu cum să înveţe nişte copii să se dea peste cap, ci e vorba de două legende cu care avem onoarea să fim contemporani, doi oameni pe care îi putem privi şi admira în direct,