La 12 mai, 1992, Radovan Karadzici, presedinte al auto-proclamatei Republici sarbe Bosnia si Herzegovina, a prezentat un document in Paralmentul sarb bosniac, care enunta ca pentru stablirea unui coridor catre Serbia este necesara "separarea de alte grupuri etnice pe teritoriul de drept reclamat de sarbi, prin forta daca este nevoie".
Intr-o tara atat de amestecata din punct de vedere etnic precum Bosnia, implementarea acestui scop nu putea sa insemne altceva decat o baie de sange, dupa cum insusi Ratko Mladici, comandant al armatei iugoslave in Croatia, a recunoscut: "Stiti ce inseamna asta? Cine altcineva decat armata sa implementeze acest scop? Credeti ca se pot muta oamenii pur si simplu, ca si cum ar fi un set de chei? Ceaa ce imi cereti, domnilor, este genocid", scrie Refik Hodzici, jurnalist, producator de film si activist din Bosnia, pentru Al Jazeera.
Karadzici si liderii sarbi bosniaci au inceput, asadar, exterminarea non-sarbilor din teritoriul cunoscut astazi drept Republica Srpska, una din entitatile din Bosnia recunoscuta prin acordul de pace de la Dayton. Mladici insusi a urmarit implementarea acestui scop cu un zel care i-a adus porecla de "macelarul din Balcani".
Imediat dupa caderea Srebrenitei, o enclava protejata de ONU din estul Bosniei, Mladici a fost inregistrat de televiziuni spunand: "Astazi redau Srebrenita poporului sarb. A venit timpul sa ne razbunam in sfarsit pe turcii care traiesc aici". Aceste vorbe au precedat masacrarea a 8.000 de barbati si baieti musulmani care s-au refugiat la batalionul ONU olandez sau prin padurile din jurul orasului.
Multi ani mai tarziu, Mladici apare in fata Tribunalului Penal International pentru fosta Iugoslavia (ICTY) si Curtea Penala de Justie, unde este judecat pentru primul act de genocid comis pe sol european dupa cel de-al doilea Razboi Mondial. Mladici
