Cui îi este dor de măscărici sau de bufon? Este igienică nostalgia pentru ironia ludică și ”nebună” față de putere? A formula, cultural vorbind, substanța și funcțiile multiple ale figurii măscăriciului în istorie este un reflex autonom al lumii savante, de la antropologi, până la istorici ori critici literari. Poate fi un mare noroc să găsești răspunsuri la întrebarea de ce și cum un bufon ori un măscărici poate avea forța universalității. De la monografia extrem de savantă a lui Hermann Reich, Der Mimus (Berlin, 1903) multe volume se vor fi scris încercând să circumscrie rațiunile unui personaj ce stârnește simultan, explozii de râsete și meditații profunde. Este o figură care poate fi atât distinctă de un actor, acrobat, musician, povestitor, poet, jonglator, cât și fiecare dintre aceștia laolaltă. Bufonii, măscăricii sau clownii apar aproape oriunde, oricând, din Grecia antică până în China, de la ostiacii Siberiei orientale până la indienii Pueblo din sud-vestul Americii. Nu toți au rolul de a construi exclusiv o atmosferă destinsă, de amuzament ori entertainment. Ei pot fi mult mai intim insinuați în corpul multifuncțional al unei culturi, amplu studiați în secolul al XX-lea de către antropologi: ceremonii tribale (Ainu, ostiaci, yakut, etc.), rituri de procreere (indienii Creek), magie și sexualitate (indienii Zuni), ceremonii asociate cultului morții (papuașii Kiwai). Indienii Pueblo au generat chiar o societate a clownilor, instituție ce fluctuează între funcții de manevră a puterilor supranaturale și jocuri strâns legate de fertilitatea masculină. Literatura de gen este extrem de amplă.

Cui i-a picat în mână, bunăoară, volumul Beatricei K. Otto, Fools Are Everywhere. The Court Jester Around the World va ințelege că, aparte caracterul evaziv și aluziv al unui jester, există multe alte trăsături ce universalizează această figură, cea a măscăriciului. Pr