Istoricul Marius Oprea face ce şi-a propus. Cât a condus Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului a indentificat, practic, victime ale sistemului totalitar, a aflat nume de torţionari şi criminali pe care le-a remis justiţiei. După ce a fost demis de puterea băsistă, a continuat să facă asta ca un simplu particular, în ciuda lipsei de resurse. Acum, că s-a schimbat parţial calimera, ar trebui repus în drepturi şi lăsat să facă ce se pricepe.
Rep: Marius, cam câte victime ale comunismului, ucise fără o decizie după legile de atunci, există?
M.O.: Eu estimez că au fost cam 10.000 de morţi. Majoritatea sunt din mediu rural, au fost exterminate în cele două perioade violente ale colectivizării, între 1949 şi 1951, apoi din 1957 până în 1961. Exista un fel de expunere-exemplu: în foarte multe sate, cei mai virulenţi oponenţi ai colectivizării erau luaţi, executaţi şi arătaţi lumii drept exemplu. Am primit sute de scrisori de la urmaşi, am constatat că lumea satelor are o memorie afectivă pronunţată, la ţară nu le place oamenilor să aibă „morţi în dulap”. Cu mijloacele limitate pe care le am, până acum am identificat aproximativ 100. Dacă aş avea mijloacele necesare şi ar fi voinţă politică, aş declanşa un program naţional, pentru a găsi cât mai mulţi. În Cehia a fost aşa ceva, cele câteva sute de victime împuşcate de autorităţi au fost identificate şi declarate martiri. Noi am avut un masacru de nivel Katyn, numai că a fost un Katyn disipat, răspândit.
Rep: Ştiu că atunci când făceai săpături după corpul lui Iuliu Maniu, la Sighet, ai găsit într-un loc nemarcat cadavrele unor copii. Ai lămurit despre ce este vorba?
M.O.: Da, este vorba de o altă faţă monstruoasă a comunismului românesc, foametea din anii ’80. Lângă un rambleu de cale ferată situat departe de gardul cimitirului săracilor din Sighet, am găsit cadavrele a nouă copii. U
