Prolog. Ahile avea un călcâi, de fapt avea două, dar în special unul care era vulnerabil. De fapt și acesta era bun, dar dacă o săgeată lovea în el, pentru că nu fusese protejat, îl făcea pe eroul antichității grecești vulnerabil în luptă. Numai acolo, în luptă, devenea călcâiul său vulnerabil și din această cauză putea să moară. Pînă atunci, eroul mergea sigur pe picioare și pre mulți ucis-a el în lupte. Călcâiul său a intrat în istorie după ce a pățit-o. De atunci spunem și noi, românii, că, de pildă, ca acum, titlul de doctor devine ‘călcâiul lui Ahile” pentru multe figuri publice.

Să ne grăbim. În ultimii zece ani, în România au fost confirmate peste 25.000 de titluri de doctor. Dacă numai în 2010, cifra e de 4.153, în anul următor ea începe să se micșoreze, și ca efect a altei reforme a învățămîntului produsă de dl. Daniel Funeriu. În bună măsură, însă, răul fusese făcut.

După semnarea acordului de la Bologna din 1999, România se grăbește, odată în plus în istorie, să dilateze de data asta spațiul universitar. Indicatorii pre-aderare arătau destul de sfrijiți, presiunea privind crearea spațiul universitar european comun ca și a celui de cercetare era mare și astfel ministerul a mărit cifra de școlarizare iar universitățile au început să organizeze școli doctorale, apoi comisii, pre-susțineri și susțineri publice a tezelor de doctorat. Titlurile fură apoi validate, excepțiile sunt extrem de rare, de către onorata comisie abilitată în acest scop. Întrebarea care s-a pus dar trebuie pusă în continuare este: au certificat conducătorul de doctorat și apoi comisiile calitatea, probitatea și contribuția științifică personală a candidaților? Adică, la modul serios? Rar. Și atunci, ne dăm seama, o mulțime de resurse, umane și financiare, au fost inutil cheltuite pentru un joc prin care inflația academică, la proporțiile României, a devenit cronică. Și încă