Unul dintre cei mai importanţi scriitori americani de azi, românul Andrei Codrescu, crede că, în prezent, singura şansă a scrisului, într-un roi de sisteme de comunicare şi când oamenii o să-şi piardă obiceiul propoziţiilor complete, este poezia

Plecat din România în 1966, Andrei Codrescu a debutat în limba română după aproape 40 de ani, cu volumul de versuri „Instrumentul negru“, publicat de Editura Scrisul Românesc în 2005, atunci când autorul, cu prilejul lansării, a vizitat Craiova, aprilie 2005. Solicitându-i zilele trecute un interviu, Andrei Codrescu a fost amabil şi operativ, răspunzând întrebărilor GdS a doua zi de la trimiterea chestionarului.

I.J.: Dacă aţi fi rămas în România, credeţi că aţi mai fi avut succesul uriaş pe care l‑aţi dobândit de când v-aţi „refugiat“ în SUA, unde aţi avut un destin literar de excepţie ca poet, eseist, prozator, comentator de radio şi producător de film?

A.C.: Nu mă simt chiar „uriaş“, mai degrabă niţel slab şi cu ochelari. Particip cât pot şi cât mi se cere la viaţa culturală americană. Am avut norocul să câştig un premiu literar (Big Table) la puţin timp după ce am emigrat din România (Andrei Codrescu a plecat din România la 20 de ani - n.r.) şi mi s-a cerut un comentariu radiofonic care a devenit cronică săptămânală; restul a fost şi e coincidenţă. Eşecurile, numeroase şi ele, le-am uitat. Aş fi continuat să scriu dacă aş fi stat în România, dar nu ştiu dacă aş fi fost bine văzut sau nu, pentru că primele mele poezii au fost scrise sub semnul deschiderii din anii 1964-1966 şi înţeleg că această deschidere a fost abrupt închisă de Ceauşescu o decadă mai târziu.

I.J.: Aţi scris din orgoliu, din spirit de competiţie sau pur şi simplu din credinţa/iluzia că literatura poate schimba oamenii?

A.C.: Probabil toate cele de sus, dar puteţi adăuga „revanşa“ la adresa tatălui meu vitreg şi