Am vazut vineri Avalansa la TNB, un spectacol pe care imi propusesem sa-l vad inca de la premiera, fascinat de ideea piesei. Citisem, de asemenea, despre copilul teribil care este regizorul Radu Afrim, dar experienta mea limitata in teatru nu ma facea prea increzator, tocmai pentru ca pana acum, ceea ce aflasem despre spectacolele montate de acesta erau in general amanunte picante, chestiunii departe de ortodoxia teatrala cu care eram obisnuit; sa fiu iertat daca mi-am imaginat ca aceste diferente erau cautate tocmai pentru ca, spunand lucrurile altfel, creezi o aura de senzational care, in ultima instanta, vinde. Nu este asa; am intuit in viziunea regizorului un tip matur, care stie sa se joace din nuante si cu povestea si, mai ales, cu mintea spectatorului. Si, pentru mine, asta conteaza la teatru. Avalansa este un spectacol despre frica, asa cum o spunea si regizorul. E frica proverbiala a drobului de sare, proiectata la dimensiuni cosmice. O comunitate traieste noua luni pe an cu frica continua a unei avalanse care – teoretic – ar putea s-o suprime la cel mai mic zgomot. Nu se stie de cand dateaza aceasta regula si daca nu cumva este doar una bazata pe o fractura logica (daca o asemenea catastrofa s-ar fi intamplat cu adevarat vreodata, cine ar fi trait sa spuna povestea ei ?…) Important este ca mitul a altoit pe oameni frica, impreuna cu acceptarea unei sume de reguli foarte precise, cea mai importanta dintre ele fiind ca relatiile intime nu se pot consuma decat intr-un scurt interval de timp care sa permita copiilor sa se nasca fix la termen, in perioada sigura a anului, cand pe munte nu mai e zapada. Altfel, tipetele facerii si ale pruncului ar putea fi mortale pentru toti, declansand avalansa. Asa ca oamenii invata sa traiasca, precum soarecii in labirint, cu reguli clare care impiedica sentimentele sa-si faca de cap si iubirii sa se manifeste in afara perioa