Istoria marilor ţări — Franţa sau Anglia — furnizează exemple luminoase de revenire, după reforme politice radicale sau lovituri de stat, la vechile forme de organizare socială. Nu orice revoluţie înseamnă "un pas înainte". Progresul poate sta, uneori, în "regres". Deceniile de militantism contondent roşu din America de Sud, din Africa şi din nenumărate ţări postcoloniale au dus la ruinarea unor întregi continente. Pe de altă parte, e limpede că orice model politic care nu e dublat şi susţinut de mecanismele democraţiei reprezintă drumul cel mai scurt spre dezastru.
Problema cea mare nu o reprezintă, însă, restauraţia persoanelor, ci a ideilor şi metehnelor. Nu e mare lucru dacă după un ministru cu vederi înnoitoare vine unul bleg, conservator, ba chiar nepriceput. Important e să continue, prin aparatul ministerial şi parlamentar, ideile care au dat rezultate. Nu contează că unui ministru taciturn, prudent, chiar constipat, îi urmează unul cu limbariţă, agitat, în aparenţă hiper-activ. Se contabilizează ce rezultă din această agitaţie. Nu fac un capăt de lume — ca să dau şi un exemplu concret — din faptul că la ministerul Muncii s-au aflat până de curând, în serii scurte, două doamne de toată isprava, Sulfina Barbu şi Claudia Boghicevici, iar astăzi avem un produs de lux al demagogiei cinice şi otrăvite, Mariana Câmpeanu. Dar e o adevărată mârşăvie când un întreg sistem de valori (europene, democratice, onorabile) e călcat în picioare doar pentru că un grup de politruci (vârfurile pesedisto-liberale) au decis că România trebuie retrimisă cu douăzeci de ani în urmă.
De ce tocmai cu douăzeci, şi nu cu şaizeci sau optzeci? Simplu: pentru că atunci, prin 1990, viaţa politică din România a atins culmile făţărniciei, minciunii şi neruşinării. Şi — să nu uităm — ale violenţei. Oamenii aflaţi azi la putere sunt copia la indigou a întrupării Răului românesc de
