Banalizată prin repetare şi prizată la limita metaforicului, sintagma din titlu pare a-şi fi pierdut sensul tare, cel care – după părerea mea – e în măsură a da seama în mod mult mai adecvat de istoria învăţământului universitar românesc din ultimii 20 de ani decât toate reformele, proiectele şi măsurile invocate în mod curent. Faptul de a privi universităţile ca pe nişte fabrici stricto sensu şi sistemul universitar ca pe o industrie propriu-zisă poate părea o impietate la adresa educaţiei (şi mai ales în ceea ce o priveşte pe cea de nivel superior), dar – aşa cum voi încerca să arat – într-un anumit moment al istoriei noastre recente universităţile nu doar s-au comportat ca un sistem industrial, ci au şi preluat o parte din atribuţiile sociale ale industriei.

Teza mea este aceea că, pe fondul dezagregării industriei socialiste după 1989, universităţile (în special cele din provincie) au devenit placa turnantă a unei reconversii sociale a cărei amploare e greu de estimat, dat fiind că efectul ei direct îl reprezintă aproape întreaga arhitectură socială a prezentului. Pe de o parte universităţile au fost mediul privilegiat care a aspirat, imediat după “evenimente”, atât cadrele din fostele structuri ale puterii comuniste locale (care şi-au pierdut, o dată cu prăbuşirea partidului-stat, logica ascensiunii ierarhice), cât şi vârfurile intelighenţiei provinciale ce nu putuseră – sau refuzaseră – să facă o carieră pe linie politică, malaxându-le pe toate în această masă fără contur şi fără ideologie care alcătuieşte textura ambiguă a politicii şi a afacerilor din lumea de azi. Pe de altă parte universităţile au creat – în regim de urgenţă şi cu costuri minime – personalul “calificat” care a investit domeniul cu cu cea mai amplă dezvoltare în ultimele decenii (domeniu subordonat în ierarhia puterii, dar de a cărui pondere orice putere trebuie să ţină seama): adm