Habar n-am avut că finala avea să se desfăşoare chiar de ziua unuia din eroii ei, Petr Cech, drept pentru care n-am luat în calcul şi acest element în preziua finalei când am zis la Radio Top că sunt doi oameni care ar merita cu vârf şi îndesat trofeul, cel de-al doilea fiind, desigur, Didier Drogba. Dincolo de argumentul sentimental (îmi doream ca Bayern, care comisese crima de la Madrid, să simtă pe propria-i piele ce înseamnă să-ţi distrugă cineva sărbătoarea chiar la tine-n casă), doream să câştige Chelsea fiindcă jocul ei se apropie, după mine, mai mult decât cel al lui Bayern de ceea ce înţeleg eu prin fotbal. Să ne înţelegem: nu-mi place jocul defensiv, dar îmi displace infinit mai tare frecatul mingii de-a droanga, conform standardului tiki-taka. Iar Bayern exact asta face: ia mingea şi-o tot învârte, dreapta-stânga, înainte-înapoi, mai înapoi, iar la stânga şi tot aşa. Asta, în pofida faptului că are nişte jucători deosebit de penetranţi, ca Ribery, Muller ori Schweinsteiger. Dincolo, la Chelsea, plecarea din apărare e ca la Real: două pase, o lansare (urmată eventual de centrare) şi şut. Arată a fotbal, nu a handbal în jurul semicercului. Să revenim la cei doi eroi. Despre Petr Cech chiar că nu poţi spune altceva decât că este erou. Nu ştiu câţi alţi oameni de pe planeta asta ar fi supravieţuit groaznicului accident avut de el chiar pe gazon. Şi câţi oare ar fi avut puterea să revină? Şi câţi ar fi reuşit să devină parcă mai buni după asta? De aceea mă bucur enorm pentru el. Iar faptul că a salvat realmente echipa şi trofeul apărând un penalty în timpul de joc şi un altul la departajare este doar un binemeritat bonus de ziua lui. Iar Drogba avea şi el tot dreptul că-şi încununeze cariera cu trofeul suprem la nivel de club, măcar pentru devotamentul cu care se jertfeşte realmente pentru echipă la fiecare joc în parte. Ceea ce au obţinut cei doi este un