23 Mai 1992 * Tranzacţiile tranziţiei

Un straniu sentiment

Spectacolul la care asistăm de doi ani încoace este acela al unei permanente dezmembrări. Totul pare să se spargă, să se rupă în bucăţi, să se împrăştie în fragmente pe care nimeni nu le-ar mai putea pune vreodată laolaltă. Lagărul totalitar al estului s-a dezmembrat, refăcîndu-se în formele pe care o alchimie politică abil coordonată le interpune pe drumul Europei: trilaterale, bilaterale, unilaterale...

Detonatorul naţionalist lucrează înăuntrul structurilor dînd naştere unor noi entităţi, fragile şi epuizate.

O Iugoslavie, explodînd pur şi simplu...

O Uniune Sovietică, parcurgînd o dureroasă şi violentă secţionare...

O Cehoslovacie marcată tot mai puternic de resentimentele celor două componente.

Între ele, solitară, cîte o entitate care nu mai are ce pierde.

Acelaşi proces înăuntru. Partidul unic, dizolvat peste noapte.

Un pluripartitism alert şi nerăbdător, galopînd în ritmul subvenţiilor.

Un bloc masiv eterogen, grupînd aspiraţii, spaime, oportunisme — într-o contradicţie tot mai marcată cu grupul „istoric", nerăbdător şi inabil. Apoi, lent, procesul de fărîmiţare. Un front spart în două, în trei, apoi pînă la cinci.

O Convenţie jubilînd înainte de vreme şi jelind apoi pe altarul intereselor de partid.

Dincolo de structurile politice, aceeaşi fărîmiţare a societăţii.

Intransigenţă, intoleranţă, suspiciune.

Cei care ieri nu-şi împărtăşeau decît mizeria şi resentimentele, azi au de împărţit priorităţi, disidenţe mai mult sau mai puţin făţişe, opţiuni radicale, cu atît mai radicale în prezent cu cît erau mai oportuniste în prea apropiatul trecut.

Secţionări drastice pe criterii geografice: o Moldovă acuzat trandafirie, un Banat demn monarhist, un Ardeal tot mai învrăjbit de ambiţiile unor vîrfuri si tot