În țara în care doctoratele se produc pe bandă rulantă și în care profesori plagiatori se simt la ei acasă, nu putem nega că reformele sunt în continuare necesare.
Una dintre temele aproape clasice la începutul anilor ’90 – cine nu-și amintește de articolele Anei Blandiana – , problema relației dintre morală și politică pare aproape depășită în zilele noastre, ca și cum societatea românească s-ar fi obișnuit și resemnat cu cinismul ambiant. Mă tem însă că dezbaterea recentă în jurul reînnoirii societății civile, precum și aspirația către un alt gen de politică riscă, în absența unui efort de integrare a dimensiunii etice în viața politică, să rămână literă moartă. Evenimentele din ultimele săptămâni oferă destule prilejuri de confirmare, de întărire a acestei afirmații, pe care îmi propun s-o dezvolt.
Mai întâi, se impun câteva precizări privind noțiunea însăși de „morală“. Primul sens fundamental al noțiunii este cel care corespunde, să zicem, „simțului comun nepervertit“. Se înțelege că a acorda mână liberă dezvoltatorilor imobiliari cu prețul distrugerii orașului; a consimți, fără ca interese majore ale țării să intre în joc, la distrugerea unei regiuni întregi, nu în ultimul rând a tezaurului său cultural; a plagia; a nu respecta o promisiune ușor de îndeplinit; a face comparații absurde între adversarii politici și personaje istorice de tristă amintire reprezintă atitudini cel puțin dubioase din punct de vedere moral. Al doilea sens fundamental al noțiunii a fost definit acum câteva secole de un filosof, iar definiția propusă mi se pare încă actuală. „Toată demnitatea noastră stă în gândire. De la ea trebuie să ne reclamăm, și nu de la spațiu și de la durată, pe care nu le-am putea umple. Să lucrăm deci pentru a gândi just, acesta este principiul moralei.“ (Pascal)
De ce politicienii noștri nu lucrează în acest sens?
