Mai întâi și-ntâi trebuie să știți că eu nu mă uit la comedii. Nu mai rezonez de ceva ani buni cu genul acesta de producție cinematografică din momentul în care am realizat că nu reușesc să mai schițez nici măcar un amărât de zâmbet cauzat de gaguri scremute, poante, faze, situații, toate trase păr, lungite, artificiale, nefirești…
Aș putea spune că între mine și filmul comic s-a produs o ruptură asemeni unui pod indian șubrezit la mijloc. Cu greu poți ajunge pe partea cealaltă… Astfel că toate comicăriile ultimilor ani s-au prăbușit în gol pe drumul lor către sufletul meu care ar fi trebuit să se desfete sau să hohotească de atâta umor promis de afiș sau de recenziile specialiștilor cinefili. M-am pomenit în ingrata situație de a nu reuși să-mi înăbuș pornirile criminale ce mă făceau să descifrez după primele trei minute intriga previzibilă, glumițele răsuflate, prim-planurile grotești sau conversații șuvoi cu replici idioate. Nu-mi plac situațiile previzibile, nu cred că există ceva mai plictisitor de-atât. Nu-mi place trendul modern care se înfiripează pe nesimțite în lumea cinematografică ștampilând filmele cu eticheta: pentru băieți, pentru fete. Nu-mi plac comediile moderne, clar! Nici nu știu cum am ajuns să văd American Pie, ultimul, nu știu al câtelea, pentru că n-am văzut niciunul. Slavă Domnului că n-au mare legătură între ele, pentru că m-aș fi ofticat pentru banii aruncați pe bilet, cola și nachos.
Nu știu cum s-a întâmplat dar la acest film am reușit nu doar să schițez câteva zâmbete leșinate dar am atins performanța de a râde de-a binelea, cu toți dinții. Uite chiar așa: Ha! Ha! Ha!. Ceea ce e grozav. Adevărul este că umorul este o pârghie destul de subțire, ori râzi de te prăpădești ori te limitezi la câte-un rictus pe post de zâmbet ca să salvezi niște situații unde râde toată lumea, mai puțin tu sau unde pur și simplu se cere masca
