“Dacă excesele se plătesc întotdeauna, pasiunea nu va putea fi niciodată cumpărată” (F. Jouhaud, în L’Equipe, după titlul jucat în Franţa).
Nu le recunoaşteţi? Aceeaşi forţă instituţională, aceeaşi aroganţă acoperită de fapte, aceleaşi frustrări, aceleaşi acuzaţii. Aceeaşi nebunie şi acelaşi discurs politicianist care tinde să calce pe gîtul duşmanului chiar şi după ce lupta s-a terminat. Nu aceleaşi rezultate, evident. Niciodată n-au fost. Dar forţa măruntaielor e acolo. Sîngele. Sabia. Nu le recunoaşteţi? Pe Steaua şi Dinamo? Nu? Poate pentru că s-au deghizat. Poate pentru că se numesc altfel. Li se zice CFR şi Vaslui. Noii căpcăuni ai campionatului, adversari clasici ai unui timp care s-a întins deja îndeajuns pentru a fi numit istoric.
Pînă şi meciul Steaua-Dinamo a părut un modest atac la baionetă cînd pe deasupra se încrucişau rachete nucleare. Degeaba stoarcem de ultimii stropi portocala acră a tradiţiei. Sînt 5 ani de cînd cele care împărţeau ţara în două nu-şi mai împart decît cumetrii şi vorbe imposibil de afişat în vitrine. Două cetăţi vraişte, părăsite de jucători sau antrenori care au plecat acolo unde au simţit mirosul aurului şi care acum le execută ritualic prin faţa nasului dansul punerii la moarte. Steaua şi Dinamo au devenit două trăitoare de rînd, doi cetăţeni în mulţime. Niciodată nu şi-au imaginat aşa ceva. Poate de aceea li se şi întîmplă.
Poţi să le înjuri originea, să le conteşti parcursul. Dar nu le poţi nega apăsarea asupra vieţii, cu vieţile tuturor celor care au jucat şi au visat acolo. Acum Steaua şi Dinamo au ajuns pe un palier istoric atît de jos încît nu au altă şansă decît aceea de a se reinventa. Într-un anume fel, de a se reînfiinţa. Nu trebuie să caute trecutul, ci adevărul nou al acestor vremuri şi al oamenilor care încă le mai susţin sincer. Căci e o crasă neînţelegere între iarbă şi tribună chiar şi atunci c
