Avem dreptul la viaţă. Avem dreptul să iubim, să le oferim o mângâiere celor de lângă noi. Avem dreptul să plângem, să râdem.

Avem dreptul să ne creştem copiii. Să-i învăţăm să meargă, să-i învăţăm să suporte suferinţa cu fruntea sus. Să-i învăţăm că, după eşec, vine succesul. Că viaţa poate fi şi frumoasă, şi urâtă. Că trebuie să fie oameni şi când sunt jos, dar mai ales când ating culmile.

Avem dreptul să ne iubim părinţii. Să vorbim cu ei atunci când sunt trişti. Apăsaţi de viaţă. Avem dreptul să le ţinem mâinile bătătorite lângă obrajii noştri. Avem dreptul să le spunem că îi iubim. Avem dreptul să facem bine la locul nostru de muncă. Să-i întindem o mână celui trist. Să punem o şoaptă de încurajare pe cel care se află în faţa unei încercări. Să ne bucurăm pentru colegul nostru, să îl felicităm, să îl apreciem. Avem dreptul să îl respectăm. Avem dreptul să ne urmăm liderii. Să ne punem parte din speranţe în ei. Să învăţăm de la ei cum se poate făuri ziua de mâine şi cum se poate rezolva dezastrul zilei de ieri.

Însă, ce facem? Urmărim himere. Şi, în fiecare zi, ne alimentăm cu un singur sentiment. Cel al urii. Urâm strada pe care călcăm. Strada găurită, peticită, ruptă, imaginea clasică a promisiunilor politicienilor. Îl urâm pe colegul de lângă noi, pentru că are puţin mai mult, pentru că e mai înalt, pentru că e mai cu stare. Ne urâm şeful, de multe ori incapabil, lipsit de scrupule, românaş get-beget. Urâm limba pe care o vorbim, ţara în care trăim. Şi ne construim viaţa cu cărămizi mari de ură. Şi, la final, ce ne iese? La capătul drumului, sufletul nostru va fi schimonosit, la fel ca pielea ce ne acoperă trupul.

Şi ce mai facem? Apreciem prostia. Stăm cu gurile căscate la emisiuni de doi bani, în care ultimele scursuri ne sunt prezentate ca modele. Ne zbatem şi le ţinem partea politicienilor veroşi. Le facem şi le înghiţim campan