Cutreierarea ţării în lung şi-n lat pe timpul verii a rămas numai o îndeletnicire a ţiganilor săraci. Aceştia nu mai vând cazane de ţuică, oale şi căldări, pentru care nu mai există cerere, ci colectează fier vechi.

Pe izlazul din spatele satului Valea Stânii, judeţul Călăraşi, cinci corturi ţigăneşti peticite şi arse de soare sunt priponite pe buza unei bălţi. Mai la deal, în spatele corturilor, fuste colorate şi cămăşi cadrilate sunt întinse la uscat, direct pe iarbă. Prelatele corturilor, pătate şi înnegrite de soare, flutură în vânt. Corturile sunt parcă priponite în grabă, cuiele ies din pământ şi, pe alocuri, colţuri ale pânzei sunt ţinute locului de pietre, fiare şi de baterii vechi de maşină. Sticle goale, bucăţi de fier, cârpe, lemne arse, cauciucuri şi resturi de mămăligă colorează izlazul din jurul corturilor. O găină se zbate anemic la soare, cu piciorul legat de un pripon.

În sus, pe izlaz, se văd în depărtare caii, lăsaţi liberi pe câmp. E miezul zilei, liniştea domneşte în şatră. Câţiva copii cu feţele mânjite de praf se ivesc din spatele unui cort. Râsetele lor îi trezesc pe ţiganii tolăniţi pe perne imense, rezemate de căruţele din fundul cortului. Ţiganii ies alene de sub prelate, unde s-au ascuns pentru câteva ore de săgeţile soarelui de prânz. Tina, o ţigancă tânără cu părul împletit în două cozi lungi, face primii paşi spre noii veniţi. Are un plod în braţe, agăţat de sânul dezvelit. E aprigă la vorbă şi, după primele cuvinte, cere un ban pentru copiii ei. „Dă două zile n-am mâncat. Dă şi mie ceva pentru ăsta micu'". Strigă în ţigăneşte spre un cort din spatele ei, de unde iese un bărbat cu părul şi mustaţa cărunte. Îşi scutură de praf pălăria în timp ce se apropie. „Asta e şatra lui Mihai, e şatra mea", spune bărbatul şi se uită în jos, spre papucii din plastic albastru.

Şatra lui Mihai, care a campat de două zile pe iz