Oare ce-o fi păcatul şi ce înseamnă să fii păcătos? Sfinţii îşi spun ”păcătoşi”, dar noi, cei ce privim cu speranţă către ei, nici nu auzim, nici nu vedem şi nici nu înţelegem ”păcatul unui sfânt”, căci apropierea noastră de unul dintre ei ne dăruieşte speranţă, ne înalţă şi ne îndepărtează de suferinţele minţii. Pentru noi păcatul are un conţinut grosier. A păcătui înseamnă a lovi pe cineva, a-i lua banii, femeia sau bărbatul, a minţi, a fura, a invidia, a fi răutăcios, iar uneori, căutându-ne dreptatea, adevărul sau fericirea, ne justificăm păcatele şi le transformăm în virtuţi. Se poate ca păcatul să aibă tot atâtea definiţii câţi oameni îl înfăputiesc. Din pricina asta, definiţiile păcatului pot fi confuze, iar noi ne putem găsi păcătoşi sau lipsiţi de păcat, nu pentru că am fi astfel, cât pentru că nu înţelegem ce este păcatul sau pentru că n-am găsit o definiţie universală a lui. Cum bâjbâim prin existenţă, în căutarea unui adevăr absolut, în căutarea unui consens privind fericirea, suferinţa, ura, nădejdea, înţelepciunea şi chiar percepţia despre Dumnezeu însuşi, băjbâim şi în privinţa păcatului.

Sundar Singh, un înţelept indian, care a devenit creştin după ce s-a rugat la Dumnezeu într-o gară; s-a rugat cu sinceritate şi cu disperare să i se arate adevărul şi i s-a arătat chiar acolo, pe un peron, Isus însuşi (el este cel care a prezis că România va fi grădina Maicii Domnului), ne-a transmis o definiţie notabilă a păcatului. În cartea sa, ”La picioarele Maestrului”(Ed. Sapientia) , Sundar Singh spune că ”păcatul nu are existenţă, el reprezintă absenţa lui Dumnezeu”, dar absenţa lui Dumnezeu este ”o stare întunecată a răului, una teribilă, care face ca omul să se piardă”. ”Păcatul înseamnă a nesocoti voinţa lui Dumnezeu şi a trăi în conformitate cu voinţa personală, luând în deşert ceea ce este adevărat şi drept pentru satisfacerea propriilor dorinţe