La G8, cancelarul german, Angela Merkel , a fost pusă la zid, toţi ceilalţi lideri îndemnând-o să accepte aşa-numitele eurobonduri, care înseamnă, efectiv, utilizarea contribuabililor germani pentru a garanta vastele datorii ale eurozonei.
Pe lângă faptul că este neconstituţional, acest lucru, ar fi, oricum, inacceptabil pentru cetăţenii germani. La fel ar fi pentru orice alt popor într-o asemenea situaţie. Merkel a mers oricum mult mai departe decât ar fi vrut cetăţenii germani în ceea ce priveşte garanţiile.
Furia germanilor creşte la ideea că îşi riscă pensiile în loc să exercite presiuni asupra vecinilor lor mai săraci pentru ca aceştia să "acţioneze responsabil".
Cum germanii au privit mereu euro ca fiind mai nesigur decât fosta marcă germană, aproape sacră, la care nu ar fi renunţat niciodată dacă ar fi fost consultaţi printr-un referendum, nu ar fi o surpriză dacă presiunea internă ar creşte în direcţia ieşirii Germaniei din euro şi a reîntoarcerii la marcă.
Liderii politici de la Berlin nu ar aproba o asfel de schimbare radicală, dar ea ar fi probabil cea mai bună soluţie pentru Germania şi pentru restul Europei: datoriile în euro ale unor ţări precum Spania, Portugalia şi Italia s-ar devaloriza, ceea ce ar face mai puţin probabil falimentul imediat.
Germania ar rămâne un exportator de succes chiar şi cu o monedă mai puternică, aşa cum a fost înainte de impunerea monedei euro - în ciuda avertismentelor Bundesbank, ai cărei economişti au înţeles mereu că o uniune monetară fără un guvern federal european era sortită pieirii.
E adevărat că exportatorii germani au câştigat mult prin faptul că au făcut comerţ cu vecinii lor europeni mai puţin avansaţi tehnologic, folosind moneda unică. Argumentul economic este că surplusul astfel folosit trebuie să meargă undeva.
Şi s-a dus în împrumuturi la fel de mari acordate guver
