Trupa clujeană îşi domină adversarii de la primul fluier al arbitrului. Neobişnuiţi cu altitudinea, rivalii se sufocă din cauza aerului tare. Sandu Purcel, preşedinte, antrenor şi jucător, e omul care mobilizează echipa din Mărişel.
Meciul începe în chiotele publicului. Oaspeţii sînt "o echipă cu resurse, de la oraş". Dar nu au şanse: băştinaşii atacă cu "Raul" şi "Traore". Ultimul, rotofei, dar bătăios, marchează imediat două goluri. "Ăsta-i Traore al nostru! Are 44 şi la tricou, şi la picior. Vedetă, ce să mai!" e lăudat vîrful.
Pentru vizitatori, atmosfera devine repede sufocantă. Partida se joacă la Mărişel, unde titlul de al 12-lea jucător al gazdelor e împărţit de arbitru, fani. Şi mai ales de aerul rarefiat! Sîntem pe cel mai înalt teren de fotbal din ţară!
Sanctuarul de pe colină
Mult mediatizatul tronson de autostradă Turda-Gilău arată bine, dar se continuă, firesc, cu un drum mai prost, în serpentine. Lacurile Tarniţa, Someşul Cald şi Gilău, care scaldă inima muntelui, sînt năpădite, pe mal, de căsuţe de vacanţă. Iar echipa de fotbal joacă pe un teren special: cocoţat pe o colină, la o altitudine de 1.246 de metri!
Aici, o simplă inspirare e reconfortantă, dar suflul ţi se taie dacă alergi sau sprintezi - atuul fotbaliştilor locali faţă de cei veniţi "de la şes". Ieşiţi o perioadă din circuitul campionatului judeţean din cauza distanţelor mari faţă de celelate comune, mărişelenii n-au renunţat la fotbal. Preţuiesc terenul de joc ca pe un lucru sfînt, fiind unicul pe o rază de zeci de kilometri.
Sandu Purcel, şerpaşul de Apuseni
Un indicator ne conduce către destinaţie: "Spre terenul de fotbal". Urcăm pe o colină. În vîrf, panorama e superbă. Ai impresia că poţi mîngîia norii pufoşi. Acolo e terenul: o fîneaţă pîrjolită, denivelată, marcată cu rumeguş şi delimitată de gărduleţe şubrezite, de lemn.
E sărbătoarea
