Am avut la un moment dat o prietenă, mamă de fetiţă de cinci ani. Un copil frumos şi inteligent. Singură şi rămasă fără job, prietena asta a mea nu mai ştia pe unde să scoată cămaşa sau cum e expresia aia. O vreme a trăit din şomaj, timp în care a căutat să se reangajeze. A avut munci derizorii şi temporare. A spălat, cu ziua, veceuri şi podele prin cârciumi. De angajat pe bune, n-o mai angaja nimeni. Avea peste patruzeci de ani şi nici cine-ştie-ce studii. În plus, din lipsă de bani, nici nu se mai putea aranja. Părul vopsit roşcat îi crescuse, era alb la rădăcină, bani pentru un tub de vopsea, nici poveste! Arăta ca o mătură şi devenise depresivă. Fata ei crescuse iar mânecile de la paltonaş îi rămăseseră mici. Începuse să trăiască din mici donaţii de la prieteni, îi era jenă şi nu ştia cum să se scuze.

Într-o zi ne întâlnim întâmplător pe o trecere de pietoni. Nu mai auzisem de ea, pentru că-şi desfiinţase telefonul. Radia de fericire. Pleca în Italia, menajeră la o familie de bătrâni. Stăteam în intersecţie, maşinile treceau pe lângă noi, iar ea îmi spunea: "Cum de nu m-am gândit la asta? Cum de nu mi-a dat prin minte? A fost cea mai simplă decizie pe care a trebuit s-o iau în viaţa mea!” Descumpănită, o întreb ce o să facă cu fetiţa ei, cine o să aibă grijă de ea. "Soră-mea”. De atunci n-am mai văzut-o, nu mai ştiu nimic de ea, dar presupun că e bine.

Am povestit asta pentru că, recent, Senatul a adoptat tacit o iniţiativă legislativă controversată, care se referă la abandonul copiilor de către părinte sau reprezentantul legal. Ei spun în lege că abandon înseamnă să-ţi părăseşti copilul mai mult de trei luni. Dacă-i aşa, jumătate din România ar trebui băgată la puşcărie. Dar eu cred că cei care ar trebui să înfunde puşcăria nu sunt părinţii care se bagă slugi la bătrânii italieni, ci cei care nu sunt în stare să asigure locuri de muncă aici, în ţa