Cine a trăit acele momente îşi aminteşte cu siguranţă că, încă din primele zile de după căderea lui Ceauşescu, Franţa şi francezii au fost primele semne palpabile că am scăpat de comunism şi putem să ne bucurăm, în sfîrşit, de lumea liberă. Desigur, şi alţi occidentali s-au arătat interesaţi de soarta noastră, au fost prietenoşi, ne-au ajutat în toate felurile. Dar cu Franţa a fost – ca de obicei în istoria noastră modernă – ceva mai special. Televiziunile franceze se ocupau intens de România, jurnaliştii francezi scriau mult şi consistent despre noi, cetăţenii francezi au creat reţele de ajutor ori de corespondenţă cu români (un fel de „reţele de socializare“, dar care funcţionau prin scrisori trimise cu poşta...). Şi, peste toate, dat fiind că mai mult de o treime dintre români vorbea franceza cel puţin bine, cu francezii comunicam mai uşor.

DE ACELASI AUTOR După sfîrşitul lumii Proasta guvernare continuă Majoritatea absentă Mîndria naţională, o dată pe anAm redescoperit Occidentul, aşadar, prin intermediul Franţei. La multele pagini de istorie a relaţiilor franco-române s-a adăugat una, petrecută la începutul anilor ’90. După aceea, lucrurile s-au mai complicat şi diversificat. Dacă Franţa ne-a fost multă vreme singurul aliat politic stabil în încercarea noastră de a convinge forurile şi instituţiile internaţionale că ne democratizăm de-adevăratelea şi că sîntem o ţară demnă de luat în seamă, am ajuns de la un punct încolo să practicăm un fel de „multilateralism“ care a plasat Franţa pe poziţia de „unul dintre partenerii noştri importanţi“. Unul printre ceilalţi. Iar statistici recente arată că limba franceză nu mai e cea dintîi între preferinţele (şi competenţele) vorbitorilor români de limbi străine.

Nici Franţa însă nu mai e ce-a fost. De mulţi ani, revin în dezbaterea publică franceză cîteva teme: se spune că Franţa „e demoralizată“, că Parisu