Am fost un sustinator al unui sistem cu doua partide care sa guverneze succesiv cu majoritate stabila. Chiar si acum as pleda pentru un asemenea aranjament pentru ca, daca analizam perioada de tranzitie, o sa vedem ca marea problema a reformelor de tip “stop and go” a fost incapacitatea partidelor din Romania de a forma coalitii stabile. Cu cat mai multe partide la guvernare, cu atat mai mare riscul de a stopa reformele incepute.

Intre 1996-2000 au fost CDR cu USD. Atunci PD a fost cel care la jumatatea mandatului a oprit reformele incepute de guvernul Ciorbea. Sau, in orice caz, le-a incetinit. Intre 2001-2004 Adrian Nastase a beneficiat de o coalitie relativ stabila, dat fiind si scorul mare pe care PDSR l-a obtinut in alegeri. A fost perioada in care s-au negociat dosarele aderarii. Cu un relativ succes si mici restante. Intre 2005-2008 coalitia PD-PNL s-a rupt la jumatatea drumului si reformele au fost stopate in ultimii doi ani. Mai mult decat atat, un PNL minoritar si stantajabil a intrat inevitabil in cursa populismului electoral. In 2009 “marea coalitie” PSD-PDL s-a spart si ea pentru ca era an electoral. Intre 2010-2012 coalitia s-a destramat in momentul in care o parte din parlamentarii PDL, speriati de perspectiva alegerilor, pe fondul lipsei de popularitate a partidului, au dezertat, dar si prin tradarea grupului minoritatilor nationale. Rezultatul a fost, de fiecare data, oprirea reformelor si reluarea lor cand vremurile permiteau asta.

Din acest punct de vedere cred ca ar trebui sa ne dorim cu totii un sistem format din doua partide care sa reuseasca singure sa formeze majoritati stabile la guvernare. Votul uninominal intr-un tur poate fixa un sistem bipartit pe termen mediu si lung.

Asta ar fi partea plina a paharului. Daca ne uitam insa cu mai multa atentie vedem si partea goala a paharului. Sistemul electoral singur nu poate produ