În punctul maxim al dezmăţului cu bani europeni, când ajunseseră să fie construite parcuri la ţară, primarii de comună dădeau explicaţii de cel mai cinic bun-simţ: "Dacă nu cheltuiam banii, îi pierdeam".

Logica asta funcţionează, aproape fără excepţie, până la cel mai înalt palier al administraţiei româneşti. Şi e singura logică posibilă de la punctul în care scopul principal al banilor a fost ratat.

Banii sunt pentru a ajuta ţările mai puţin dezvoltate să le ajungă din urmă pe cele mai dezvoltate. În lipsa proiectelor care să ajute acestui scop, este bine măcar ca banii să ajute contul curent, adică să intre şi să circule în economia locală. În România nu se întâmplă nici măcar atât, pentru că proiectele nu sunt doar inutile – ca peste tot – dar şi prost-întocmite.Promiscuitatea financiară e atât de mare încât un leu furat şi irosit ajunge infinit mai valoros decât un leu nefolosit şi returnat. Doar sunt banii UE! Sau nu?

Pentru România, afacerea fondurilor structurale părea de nerefuzat. Exerciţiul financiar 2007-2013 presupune contribuţii puţin peste 10 miliarde de euro şi încasări de aproape 20 de miliarde. Teoretic, un cadou de 10 miliarde făcut României.

Practic, 7 miliarde de euro au fost deja plătite în timp ce încasările de până acum sunt la 1,5 miliarde. Chiar şi în cele mai optimiste scenarii, planurile de la început sunt date complet peste cap: România va plăti doi euro pentru fiecare euro încasat, adică din cele 10 miliarde plătite se va alege cu cel mult 4-5. Însă acest calcul se referă strict la situaţia contabilă. Pentru că economic lucrurile stau mult mai rău. Care este valoarea reală a unui parc de 100.000 de euro construit în pădure? Dar a unui curs de calificare în care toate gospodinele din vreun sat au fost învăţate să facă pe secretarele? Dar a unei investiţii agricole ale cărei costuri au fost umflat