„Nu cred că e adresat copiilor, pentru că Max pleacă de acasă şi trăieşte o poveste imaginată.“ „Nu mi-aş lăsa copilul să se uite la aşa ceva, o lume plină de istericale şi de personaje bizare.“ Sînt cîteva comentarii ale unor părinţi la ecranizarea lui Spike Jones după cartea lui Maurice Sendak – Where the Wild Things Are (tradus în română Tărîmul monştrilor). Scriitorul american s-a prăpădit la începutul acestei luni, la 83 de ani. Fantastica lume pe care a creat-o pare greu de înghiţit pentru unii părinţi, care ar putea totuşi să se uite lejer la film alături de copiii lor. Sigur că fiecare se va duce pe alt nivel de înţelegere, dar, vă asigur, nu va fi nici o pierdere de timp pentru nici una dintre părţi.
Dar... nu e Disney-ul clasic, nu e Bambi cu ochi umezi, nu e nici desene animate pentru adulţi. E un Sendak oniric, trist, exuberant şi teribil de sincer, ca de obicei. E o copilărie necosmetizată leşios de dulceag, aşa cum obişnuiesc să facă uneori adulţii. Oricum, copilăria asta mică e îngrozitoare. Eşti îmbrăcat, hrănit, pus să te uiţi la anumite chestii, altele îţi sînt interzise, eşti dus în vizite, tras de obraji, mîngîiat pe cap iar lumea îţi vorbeşte ca unui pui de urangutan surd: tare, clar şi uneori peltic. Dacă aş fi copil şi dacă aş avea ceva de zis, m-aş supăra teribil.
DE ACELASI AUTOR O Cola de sfîrşitul lumii Despre domnul Goe, cu simpatie La poştă TimpMă gîndesc, de pildă, la o fetiţă de un an şi un pic, probabil. Oricum, copila abia s-a ridicat în mers. E învălătucită într-o rochie cu milioane de volane, funde şi bretele care pică aiurea pe trupul abia ieşit din scutece. În urechile fine şi rozalii i se bălăngăne o pereche de cercei din aur. La gîtul, încă străbătut de colacii de grăsime de sugar, are un colan tot din aur. În carnea moale şi pufoasă de la încheietura mîinii poartă o brăţară. Aur. Copila aleargă de colo-colo, rî
