Există tentative facile de a discredita religia: i se face, de pildă, un portret caricatural, de corset care sufocă energiile omenescului. Se procedează foarte simplu: anumite aspecte socio-religioase de scleroză, extremism, mohoreală sînt absolutizate, devin religia însăşi, logica ei internă. În această privinţă, laicismul ţeapăn păstrează pe paleta sa cîteva teme care, deşi demodate, au încă oarecare efect asupra mentalului comun. Una dintre ele susţine că religia, creştinismul în speţă, i-a învăţat pe europeni ura sau măcar stinghereala faţă de trup. Lungi secole de civilizaţie creştină ar fi instaurat o „prigoană a plăcerilor“ (Michel Onfray), ar fi imprimat în capul europenilor ideea că trupul trebuie reprimat sau dizolvat, că el e marele duşman al înaintării spirituale, că de la el se trag toate relele. Şi că de povara ascetismului mortificator, de culpabilizarea erosului şi a sexului, numai revoluţiile modernităţii l-au eliberat pe bietul individ. Pînă atunci, el ar fi avut faţă de pornirile – irepresibile totuşi – ale corpului o atracţie ambiguă, vinovată, clandestină, care i-ar fi accentuat schizofrenia, proasta aşezare în sine şi în lume. Îmi amintesc, de pildă, o scenă (demistificatoare) din somptuosul film al lui Jerzy Kawalerowicz, Maica Ioana a îngerilor: spre exorcizare, eroina se flagelează asudînd de voluptatea (sublimată?) a biciului.
DE ACELASI AUTOR Cererea de minune Bucate alese, instrumente de prestigiu Jocul de-a demonizarea Aerul uşor al prietenieiA existat desigur o predicaţie care a putut cădea în rutină şi didactică de lemn, fulgerînd plicticos împotriva trupescului. Au existat desigur fenomene extreme, de isterie mortificatoare. Dar nu ele dau portretul unei religii autentice, întregi. Oamenii religiei, oamenii spirituali n-au fost, cu toţii, atît de limitaţi încît să judece „materialist“: să creadă că succesul în credinţă e de
