Într-o lume perfectă, Uniunea Europeană nu ar avea culoare politică. De dreapta sau de stînga, extremişti sau de centru, aleşi prin vot direct, transnaţional, de către europeni, europarlamentarii n-ar mai fi decît atît, europarlamentari în serviciul unei cauze unice: UE. Identic, preşedintele Comisiei Europene, al Consiliului European, al Parlamentului şi-ar şterge discret coloratura politică atunci cînd în cauză ar fi interesele Europei. Funcţionarea acestei imense maşinării de pace şi de război economic, asemănătoare – ciudat! – cu maşinăriile din desenele animate ale japonezului Hayao Miyazaki (Castelul ambulant, 2004), s-ar regla după ceasul cerinţelor descrise atît de clar, în urmă cu mulţi ani, de Jean Monnet:
„Nu este imposibil ca egoismul oamenilor şi al naţiunilor să-şi afle cel mai adesea cauza în cunoaşterea imperfectă a problemei cu care se confruntă, fiecare fiind înclinat să nu vadă decît aspectul interesului său imediat. ş…ţ Munca în comun, lupta pentru acelaşi obiectiv presupun încredere mutuală şi consolidare. În prietenie văd o consecinţă, şi nu o cauză a unităţii de acţiune. Cauza este, înainte de orice altceva, o relaţie de încredere. Încrederea se instalează în mod natural între oameni care au un punct de vedere comun asupra problemei de rezolvat. Atunci cînd problema devine aceeaşi pentru toţi, diferenţele şi bănuielile se estompează şi apare, adeseori, prietenia. Dar cum să faci ca problema să fie văzută de toţi la fel şi ca să fie evident pentru toţi că interesul este acelaşi în circumstanţe în care, altfel, oamenii şi popoarele se divizează?“.
DE ACELASI AUTOR Obiectivitatea, o dictatură a bunului-gust (II) EU, JO, UE & Compania Statul român este încă tînăr. Şi neliniştit Quo vadis România?Aceste fraze au apărut în 1976, cu ocazia publicării Memoriilor lui Jean Monnet de către Editura Fayard. Sîntem în 2012 şi Europa celor 2
