Doi academicieni, octogenari amândoi şi prieteni de o viaţă, dar cu destine diferite – i-am numit pe Mircea Maliţa şi pe Dinu C. Giurescu – au publicat o carte inspirată din istoria recentă a ţării noastre. De fapt, este vorba doar de un deceniu (1962–1972), dar care, datorită demersului hotărât (deşi riscant) al unor oameni politici luminaţi, a căpătat un profil aparte, întrucât atunci România – ajunsă, din cauza unor împrejurări istorice, în lagărul socialist, şi ca atare, membră a Tratatului de la Varşovia, precum şi în CAER (Consiliul de ajutor economic reciproc) – căuta să fie ea însăşi, să nu i se mai dicteze de la Moscova politica şi devenirea ei pe plan mondial. Cei doi autori au abordat însă această temă fiecare din unghiul său de vedere: Mircea Maliţa de pe poziţiile unui diplomat, care la unele evenimente a participat direct, ca membru sau chiar ca şef al unor delegaţii oficiale, iar la altele a asistat cel puţin ca martor; Dinu C. Giurescu, istoric de marcă, dar cu o „origine socială nesănătoasă“ (fiul unui profesor universitar, fost ministru), în anii respectivi îşi câştiga existenţa ca ghid la Muzeul de Artă, după care a reuşit să emigreze în SUA, reîntors acum la „uneltele sale“, analizează perioada respectivă ca un om de ştiinţă, adică având documentele pe masă. Apărută la sfârşitul lui 2011, la insolita editură „Compania“, cartea este intitulată ZID DE PACE, TURNURI DE FRĂŢIE. Deceniul deschiderii: 1962–1972. Ca să fie însă pe deplin înţeles, titlul trebuie „decodificat“, iar „cheia“ se găseşfe într-o poezie a mitropolitului poet Dosoftei (1624–1693), publicată ca motto al acestei cărţi: „Cine-şi face zid de pace/Turnuri de frăţie/Duce viaţă fără greaţă/’Ntr-a sa bogăţie (…)“. Diplomatul M. Maliţa a avut şansa să lucreze cu câţiva oameni politici care – după cum îi descrie – în pofida presiunilor ideologice, s-au dovedit nu numai patrioţi,