● După dealuri (România, 2012), de Cristian Mungiu.

Proaspăt lansată la Cannes, extrem de chibzuita dramatizare (liberă) a lui Mungiu după cazul Tanacu, După dealuri, se înalţă cu uşurinţă atît peste Scila senzaţionalismului, cît şi peste Caribda antireligionismului reflex, împlinindu-se ca tragedie socială. E povestea a două orfane, Voichiţa (Cosmina Stratan) şi Alina (Cristina Flutur), care au crescut neavîndu-se decît una pe cealaltă. (Ca şi în 4, 3, 2, unde apela atît la figura uneltitorului libidinos, cît şi la motivul castităţii jertfite în numele unei valori mai înalte, Mungiu nu se sfieşte să construiască în jurul unor arhetipuri şi narateme melodramatice.) Filmul începe cu întoarcerea din străinătate (de la muncă) a Alinei şi cu descoperirea ei cum că Voichiţa, care a intrat la o mănăstire (undeva în Moldova), are acum şi altceva pe lume – o altă sursă de reconfort – în afară de iubirea dintre ele două (iubire a cărei componentă fizică, dacă nu erotică, e semnalată într-un mod neechivoc şi totodată neinsistent, suficient încît să se poată stabili că există, dar şi că e neesenţială).

DE ACELASI AUTOR Pitici monumentali Moştenirea lui ’68 Teatrul existenţial Griffith a murit de mult, dar trăiască Griffith!Esenţial e faptul că, dacă în trecut, cele două copile ale nimănui au supravieţuit agăţîndu-se una de cealaltă, Voichiţa are acum altceva de care să se agaţe – viaţa comunitar-religioasă sub tutela unui părinte (Valeriu Andriuţă) căruia, ca şi celeilalte măicuţe (şi spre neplăcerea Alinei), i se adresează cu „tati“; pe cînd Alina n-are nimic – după plecarea de la orfelinat, ea fusese un timp „fată în casă“ la un cuplu alcătuit dintr-un „tata Nusu“ (Doru Ana) şi dintr-o „mama Elena“ (Liliana Mocanu), dar, atunci cînd îi vizitează din nou, descoperă că ei şi-au găsit pe altcineva. În fine, imediat după sosirea ei la mănăstire, Alina are o primă