În ultimii ani, ştiu că i-am debusolat nu o dată pe liceenii în faţa cărora mi-am desfăşurat amăgirile educative vorbindu-le despre jalea versului alb, mai precis: despre întristătoarea dispariţie a prozodiei. Asta paralel cu înlocuirea armoniilor stilului Disney din desenele animate (binecuvîntatul purtător de rotunjimi mamifere, moliciuni îmblănite, coregrafii graţioase în peisaje idilice) de către dizgraţioasele japonisme urlate războinic, invariabil invadante, distrugătoare, croite exclusiv din unghiuri ascuţite, tunuri cosmice cu laser ş.a.m.d., totul într-o dizarmonie eviscerantă. Convexitatea generoasă, pulsaţiile marsupiale, melodicitatea învăluitoare, toată hipnotica încatenare de imagini ale ocrotitorului (prezente la tot pasul mai ales în Bambi şi Cartea junglei) au lăsat locul stilisticii pustiirii. Concavităţile aglutinante, huruitul de şenile, tirurile asurzitoare şi urletele cotropitoare au alungat melodicul, susurul naturii, farmecul şoaptelor, iar lentorile pufos ameţitoare au fost spulberate în numele iuţimii agresiv-halucinante, cea care otrăveşte mintea, goleşte sufletul, robotizează reacţiile, pe scurt – dezumanizează. Dacă le adăugăm nenorocirea dublajului la filme, în locul subtitrării, scopirea mental-emoţională a noilor generaţii e asigurată.
DE ACELASI AUTOR Dezminţire Pe Mitică l-a ucis miticismul Şir de plecări Caragiale expresionist, cuminte şi coregraficMi-am întrebat profesorii congeneri de cînd n-au mai îndrăznit să le recite elevilor, în linişte, din eufoniile eminesciene, familiarizîndu-i cu melifluenţa (termenul este al lui Dan Botta, autorul unei superbe Cantilene), cu „narcoza auditivă“ (Negoiţescu dixit) a diftongilor cuplaţi cu aliteraţiile pe catifeaua gerunziilor, a jocului fonic dintre departe şi aproape (categoriile subtil împletite de Edgar Papu), dintre încet, tămîiet şi nemîngîiet, dintre „covorul moale“ şi „mă
