După decembrie 1989, relaţiile postbelice dintre România comunistă şi Franţa au fost puse în discuţie mai degrabă de unele personalităţi sau personaje care au trăit epoca, în lipsa unor surse obiective de documentare. Pînă la viitoarele studii posibile despre relaţiile României comuniste cu Franţa condusă de Georges Pompidou şi de Valéry Giscard d’Estaing în anii ’70 sau de François Mitterrand în anii ’80, ne permitem să facem o trecere în revistă a modului în care s-au desfăşurat legăturile Franţei cu România în perioada ulterioară vizitei lui De Gaulle la Bucureşti, din 1968.
Bunele relaţii româno-franceze, consolidate în timpul preşedinţiei lui Charles de Gaulle, s-au aflat sub aceleaşi auspicii şi în timpul cît Franţa l-a avut în fruntea ei pe Georges Pompidou, cu care, de altfel, Nicolae Ceauşescu s-a şi întîlnit la Paris în 1970, ca urmare a invitaţiei lansate de către De Gaulle, cu doi ani în urmă, la sfîrşitul vizitei sale din România. În schimb, venirea la putere a liberalului Valéry Giscard d’Estaing va aduce o înrăutăţire a raporturilor Bucureşti-Paris. Se poate spune că din acest moment relaţiile comuniştilor cu Franţa au oscilat în funcţie de nevoile de legitimare a regimului sau de interese economice. În a doua parte a anilor ’70, Franţa devine din ce în ce mai incomodă, mai ales după ce intelectualitatea de stînga renunţă la visul comunist şi începe să critice deschis erorile sistemului.
Un martor-cheie al acestei epoci, fostul ministru de Externe Ştefan Andrei, a oferit în decursul ultimilor ani, în mass-media românească, o serie de relatări picante ale desfăşurării raporturilor dintre cele două ţări în anii ’70-’80. „Cînd am ajuns ministru de Externe (28 martie 1978), în aprilie m-am dus în Franţa. Am avut o misiune foarte grea: să-l conving pe Giscard d’Estaing să facă o vizită în România ca răspuns la vizita pe care o făcuse Ceauşesc
