Alexander Sack, ministru al Tarului Nicolae al II-lea, refugiat in Franta dupa “Revolutia din Octombrie”, devenit profesor de Drept la Sorbona, a pus bazele unui vizionar concept economic si juridic, pe care l-a intitulat “Datoria Odioasa”.

Sack a definit foarte clar noua teorie : “Daca o Putere politica despotica contracteaza o datorie ce nu este in interesul Statului, ci in interes personal, pentru fortificarea regimului dictatorial, aceasta datorie este a politicienilor care au generat-o si nu poate fi imputata poporului”.

Ulterior, mediul academic a detaliat conceptul, precizand conditiile in care o datorie devine “odioasa”:

1. Datoria a fost contractata de Stat, fara ca poporul sa-si fi exprimat vointa direct (prin referendum) sau indirect (prin decizia parlamentului);

2. Fondurile au fost folosite contrar intereselor poporului;

3. Creditorul a acordat imprumutul in cunostinta de cauza (stiind ca fondurile vor fi folosite de autoritatile de la Putere in interesul lor, de cele mai multe ori, in complicitate cu finantatorul, care beneficiaza, direct sau indirect, de anumite avantaje).

In istorie, au fost cateva state care au denuntat datoriile contractate de regimuri discretionare, conduse de cunoscuti dictatori si care, finalmente, au fost exonerate de plata datoriei odioase: Mexicul imparatului Emilian, Cuba regimului colonial spaniol, Costa Rica dictatorului Tinoco sau Irakul lui Saddam. Urmatoarea pe lista ar putea fi Grecia, tara in care din societatea civila s-a format un ONG ce cuprinde specialisti din mediul academic, experti economisti si juristi, care au argumentat temeinic ca datoria atat a guvernelor de dreapta, cat si a celor si de stanga care s-au succedat in ultimii zeci de ani, de la dictarura militara pana astazi, a fost o datorie odioasa, deoarece fondurile, in mod substantial, au intrat in buzunarele clientelei