Articol apărut în Dilema Veche nr.320, aprilie 2010
Una dintre cele mai puternice amintiri din adolescenţă e, în mod ciudat, legată de o decizie comportamentală, dovadă că semnele exterioare ale lumii începuseră a-mi stăpîni viaţa. O tînără mătuşă cu numai cîţiva ani mai mare, idolul/modelul meu secret, omul care părea a nu avea nici un defect, trecea printr-o experienţă pe care acum aş numi-o primejdioasă.
Atunci mi se părea incredibilă. Invitată de familia băiatului care urma să îi devină soţ „nu la o vedere“, căci se cunoşteau de mult, nici la o „ultimă verificare“, inutilă în acest caz, invitată, aşadar, pur şi simplu, a făcut o „greşeală“ de neiertat. Linguriţa mişcată în paharul de ceai (unul dintre acele pahare de demult avînd un suport protector de metal, aici de argint) a zăngănit cu zgomot mult şi inadmisibil. Ca urmare, nunta părea suspendată. Asistam, la acea vîrstă, la transformarea unei linguriţe, din tacîm în obstacol în faţa iubirii şi emoţia a făcut ca această mică farsă să devină un eveniment. Din fericire, cum bănuiţi, lucrurile s-au calmat, cei doi tineri s-au căsătorit, şi au avut un băiat aflat chiar acum în faţa deciziei de căsătorie. Şi el a venit cu viitoarea soţie în familie, examenul a fost trecut cu bine, cu o singură observaţie pe care, în mod uimitor, a făcut-o tinerei de acum, chiar mătuşa mea: de ce bei apă direct din sticlă, fără pahar? Ei, şi? – am comentat eu în gînd ,sperînd că întrebarea este pur retorică. Aşa s-a şi întîmplat, căci nici sticla de acum, nici linguriţa din vechime nu au îndeplinit decît rolul ce le era menit în piesă, rolul unui decor capabil să genereze doar vagi şi haioase controverse. Lucruri superficiale, deci. Cum apar şi chiar cum sînt nesfîrşitele discuţii privind mobilitatea modei, diversă şi ea doar la nivelul de suprafaţă, stabilă în structurile de adîncime, ceea ce demonstrează Roland Bar
