15 mai 2012, Nantes
De la fereastra hotelului în care am fost cazat văd Loira, iar pe malul celălalt un conglomerat de blocuri noi. Un fel de Drumul Taberei mai dichisit, cu mai multă verdeaţă, cu ceva mai mult ştaif. După o plimbare prin centrul vechi al oraşului, în jurul catedralei Sf. Petru, mă întreb, inevitabil, de ce arhitectura contemporană, oricît de spectaculoasă, pare – faţă de cea veche – mută (sau doar zgomotoasă), fără chip, fără seducţie: o apoteoză euforică a „strictului necesar“, o „maşină de locuit“, fără dramă, fără memorie şi – în ciuda aparenţelor – fără verticalitate. Într-o primă instanţă, înclin să mă suspectez de filistinism. Sînt, poate, obnubilat de prejudecăţi, de nostalgii, de diletante reflexe conservatoare. Încerc, totuşi, să identific un temei de „obiectivitate“: pot spune ceva concret, specific, legitim, fără sentimentalisme vieux jeu, fără afectare estetizantă? Cred că da. Cred, oricum, că merită să încerc.
DE ACELASI AUTOR Reflecţii post-electorale O aniversare uitată Note, stări, zile Note, stări, zileMai întîi, e vorba de pură geometrie. Blocul modern valorifică abundent rectangularul. Care e, prin definiţie, închis (din toate părţile), suficient sieşi, făcut pentru a sta pe pămînt, cu un acoperiş care retează ascensiunea. Cubul e design-ul caracteristic al recluziunii. (Celula puşcăriaşului, ca şi cea a smintitului clinic e cubică. Ca să devină aula coeli, „poartă a cerului“, trebuie să găzduiască un călugăr...). Pătratul – spre deosebire de cerul (circular sau sferic) – e radical terestru şi, în multe tradiţii, e instituit, în mod expres, ca simbol al pămîntului. Prin contrast, arhitectura veche (medievală) valorifică unghiul: turnul încununat de un trunchi de con, acoperişul în pantă („în două ape“), ogiva. Spre deosebire de rectanglu, unghiul (în speţă triunghiul) e vectorial, trimite în afara lui, indică o di
