Fotbalul a arhivat şi ultimul eveniment al anului competiţional 2011 – 2012. În ultimul dans al sezonului s-au împerecheat Rapid şi Steaua. Iar sentinţa definitivă din finala Cupei României a trimis trofeul în Ştefan cel Mare. Verdictul e clar. Motivarea sentinţei are însă nuanţe contradictorii. Pledoariile inculpaţilor n-au fost deloc convingătoare. Doar circumstanţele atenuante au motivat decizia. Fotbalul torturat de neputinţă a fost salvat de întâmplare şi, mai ales, de atmosfera extraordinară creată de suporteri la locul faptei. Felul în care arată Naţional Arena în sine, facilităţile pe care le oferă stadionul, organizarea de excepţie a evenimentului, într-o reţetă împrumutată din locuri pe care până acum le priveam de la distanţă, au îmblânzit pe moment observaţiile critice. Concluzia de altfel ar fi una singură. Nunta frumoasă, mireasa urâtă!

Rămânând doar în sosul fotbalului observăm că finala Cupei României s-a transformat într-un meci al antrenorilor. Meci în care Răzvan Lucescu şi Dario Bonetti au etalat corigenţe profesionale generate de pricini şi încăpăţânări stupide. Marotele care-i domină pe cei doi mă determină să cred că niciunul dintre ei nu a exploatat cuvenit oferta loturilor de care dispun, niciunul dintre ei nu şi-a adus echipa în condiţii de start optime.

Răzvan Lucescu a etalat dintotdeauna o trufie care-l îndepărtează de interpretarea corectă a realităţii. Declarând mândru că echipa sa a făcut un sezon de excepţie, că echipa sa joacă fotbalul cel mai bun şi că doar neşansa l-a separat de realizarea eventului, Răzvan pare să nu mai aibă nevoie de trofee. El îşi inventează propriile trofee. E cel mai bun şi, în consecinţă, nu mai caută soluţiile altor înălţări. Aşa se poate explica faptul că, de pildă, amănuntul fotbalistic Surdu a devenit definitiv în opţiunile sale chiar dacă alţi rapidişti ar fi meritat, probabil, şansa de a