L-aţi evocat în mai multe rînduri pe tatăl dumneavoastră, în pagini dramatice, culminînd cu sfîrşitul său din cauza lipsei unor medicamente. Cînd v-aţi descoperit tatăl, nu numai la propriu, ci şi la figurat? Care este cea mai îndepărtată amintire cu el şi care a fost momentul cînd aţi înţeles că există între voi o legătură organică, indestructibilă? Aveţi o asemenea relaţie afectivă cu băiatul dumneavoastră? Fiul iubitor a devenit, la rîndul lui, un tată iubitor?

Cînd aţi sunat la uşă, tocmai citeam un eseu din Lettre Internationale. Şi mă oprisem la o afirmaţie a lui Henry Ford, pe care aş fi vrut s-o pot spune şi eu: „Istoria este o glumă”. Numai că aşa ceva poate zice doar un american, pentru care istoria nu depăşeşte limitele unui album de familie. În „Lumea Veche”, e cu neputinţă să vezi doar răsăritul soarelui şi viitorul.

Şi nici dacă am avea şi noi, aici la „porţile Orientului”, unde totul ar fi luat, spun unii, à la légère, un trecut la fel de subţire, eu n-aş putea socoti istoria „o glumă”. Mie, această „glumă” mi-a ucis tatăl. Şi m-a împovărat cu o vinovăţie, pe care nici nu mi-o pot imputa pînă la capăt, nici nu mi-o pot ierta. Şi au trecut de-atunci exact 52 de ierni.

(…) Am fost, oare, un „fiu iubitor”, cum mă socotiţi dumneavoastră? Mi-am venerat părinţii, dar nu sînt convins că i-am meritat. V-am spus, am impresia, că nu mai am vanităţi. Ei bine, am minţit. Am mai puţine vanităţi, de cînd am îmbătrînit, din ce în ce mai puţine şi mai triste, dar am. Încă mai încerc să par mai bun decît sînt. Încă mai încerc – e drept, cu dificultăţi tot mai mari – să-mi joc „rolul”. Pentru că trebuie să mărturisesc: eu n-am trăit, ci am jucat un rol, impus de caracterul meu. El fiind singura soluţie pe care am găsit-o împotriva complexelor mele. V-am spus că am avut mereu probleme în relaţiile cu ceilalţi. Nu v-am spus, însă, adevărul pînă la cap