Stimați candidați la alegerile locale, m-ați năucit cu atâta invocare a „schimbării”! Ăsta pare a fi șperaclul electoral minune, cu eficiență garantată: declară-te adept al schimbării și ți-ai cucerit votanții! Cine-i deplin mulțumit de starea generală a țării și de propria-i existență, cu siguranță mai optimist proiectată în subconștientul fiecăruia? Mă tem că nimeni. Toți am avea de propus un „altceva”, dacă nu chiar o întoarcere decisă de macaz, barem o „schimbărică” acolo, un altcineva în locul altcuiva, un semn cât de modest că se clintește neclintitul.
Hazlie mi se pare clamarea schimbării și de către personaje ce s-ar vrea realese... în aceleași funcții deținute cu onor ani în șir. Întrebarea vine de la sine: de ce n-au făcut-o până acum? Apelul insistent la „schimbare”, armă preferată (în vorbe) a politicienilor de toate gradele, devine suspect dacă-l iei la descusut cum se cuvine. De la nivelul consilierului comunal până la ministru, cuvântul de ordine a fost și rămâne același („schimbare!”); mai sus, adică sus de tot, se preschimbă în „modernizare”. Nu s-a ostenit nimeni până acum să definească modernizarea, să-i lămurească parametrii în care acționează legitim și să ofere un oarece ghid în virtutea căruia s-ar opera cu un concept credibil și articulat, nu cu o vorbuliță cețoasă, aptă să justifice orice demers voluntarist. De ce cutare gest ar însemna numaidecât „modernizare”, care-s argumentele, unde-s criteriile?
Dar să revenim la schimbare: fără îndoială că-i în firea lucrurilor. Așa a fost privită și înțeleasă încă de la Heraclit („doar schimbarea este veșnică”), Terentius („toate lucrurile sunt supuse schimbării”), Schopenhauer („numai schimbarea este statornică”) și până la Marx („schimbarea este motorul progresului”). Ei, tocmai aici e aici! Cu siguranță, nu orice schimbare conține „in nuce” germenii progresului. A fost revoluți