În această neaşteptată schimbare politică s-au pus multe speranţe. În primul rând, aceea că noua putere, oricât de temporară ar fi ea, va putea să îndrepte ţara spre alt azimut decât acela luat drept camp-compas implacabil de către păguboasa guvernare Băsescu-Boc-Ungureanu. Or, de pe această poziţie, deciziile electorale din toamna acestui an s-ar fi putut exprima într-o perspectivă mai clară şi mai puţin aleatorie.

Care este realitatea? Pentru nu puţini dintre cei ale căror aşteptări nu mai au răbdare, lucrurile se mişcă încet şi nesemnificativ. Practic, activitatea noului guvern se reduce, în prezent, la o suită aproape interminabilă de schimbări. Victor Ponta pare prins în cleştele a două preocupări esenţiale: aceea de a schimba şefii tuturor instituţiilor despre care se presupune că au avut conduceri politice şi declaraţiile televizate pe diverse teme. Între timp a mai apărut una: preocuparea pentru reprezentarea externă a ţării. Cine va merge la Bruxelles? – pare să fi devenit întrebarea capitală de care depinde viitorul României. Deşi este aproape de necontestat faptul că, oricine va merge, rotaţia pământului va fi aceeaşi. Faptul că Boc n-a emis nici un fel de pretenţii în acest sens, i-a lăsat lui Băsescu cale liberă de manifestare (nepotrivită, nu de puţine ori). Or, Ponta crede, pe bună dreptate, că din când în când ar trebui să dea şi el cu nasul de atmofera vârfurilor europene. Şi aici intervine lipsa de consens. Băsescu este neclintit în ideea că Constituţia (aceeaşi în care se află şi art. 103, care nu-i permitea să-l numească pe Ponta premier) îi conferă exclusivitate. Să hotărască Parlamentul – zic pesediştii, ignorând faptul că acolo lucrurile sunt cât se poate de neclare. Mult zgomot pentru nimic – aş zice, adăugând că în actualul context Ponta ar trebui să piardă mai puţin timp cu deplasările decorative – de genul celei în Afganistan - dedicâ