Foto: CHRISTIAN HARTMANN / REUTERS Ca o prefaţă la toată frenezia care cuprinde festivalul în preajma anunţării palmaresului, iată o secvenţă, dar nu de cinema, petrecută tot acum, la Cannes: fiica lui Annie Girardot şi a lui Renato Salvatori, o doamnă "civilă”, adică fără legătură cu filmul, a inaugurat o aşa-numită "Grădină Annie Girardot”: prima grădină publică terapeutică dedicată bolnavilor de Alzheimer (boală de care Annie Girardot a suferit, cincisprezece ani; ultimul rol în care am văzut-o, la Cannes, a fost, în 2001, în "Pianista” lui Haneke, unde era "mama” lui Isabelle Huppert.
Despre povestea actriţei, despre ruperea de realitate, despre tortura memoriei care dispare, citisem într-o carte de memorii, de un gust îndoielnic, scrisă prompt de ultimul ei iubit). Grădina e presărată cu plante aromatice "de stimulare senzorială” şi cu fotografii de actori cunoscuţi (Alain Delon, Coluche, Annie Girardot) menite să stimuleze memoria... Pe placa de la intrare poţi citi: "Vive l’amour, vive la vie”... Patru ani, ultimii, actriţa i-a petrecut într-un spital ("foarte scump – zice fiica, maladia a devenit o afacere”)... "Pentru mine festivalul e o fotografie cu mama şi cu tata mergînd pe Croazetă... Mama ar fi atît de fericită aici, cu toate florile astea, cu natura, cu cerul...”
Cine va cîştiga Palme d’or, vom afla duminică seara. Pînă atunci, continuă jocul pronosticurilor, pe cît de amuzant pe atît de inutil, pentru că, aşa cum festivalul a dovedit-o de atîtea ori, nu e absolut nicio legătură între "presa” unui film şi palmares. Iar palmaresul e rezultatul subiectivităţii unui anumit juriu. E faimos experimentul cu două jurii paralele, la aceeaşi competiţie (nu la Cannes!): filmul declarat cîştigător de un juriu, nici măcar n-a intrat în discuţia finală a celuilalt juriu! M-am uitat azi prin două ziare serioase, să văd ce reacţii a trezit filmul fra
