Singura putere care împrăştie întunericul nopţii este soarele şi singurul fel de a face lumină într-o încăpere întunecată este să aprindem un bec, o lumânare sau o lanternă. Întunericul se împrăştie prin prezenţa luminii. La fel, un om rău se îmbunătăţeşte dacă stă lângă unul bun, unul urât devine frumos, pare să ia ceva din înfăţişarea celuilalt.

Nu-i ia chipul întreg, nu-i ia trăsăturile fizice, ci doar pe acelea ale sufletului, ale minţii; se întâmplă o stranie fuziune, una subtilă, dar vizibilă tuturor. Există o putere transformatoare, care lucrează în afara conştienţei noastre sau şi în afara ei: o putere care luminează în întuneric. Poate aţi intrat vreodată într-o clădire, într-o încăpere, într-o locuinţă în care aţi început să simţiţi o apăsare, o tristeţe, un soi de nedefinită suferinţă.

Mulţi oameni se gândesc imediat: ”Oh, ce energie negativă-i aici! Să plec mai repede, să fug de asta, să mă îndepărtez de întunericul de aici”. Mulţi cred că, izolându-se de întunericul emoţional al unor locuri, oameni sau situaţii de viaţă, e o atitudine care te face fericit. Asta ar însemna ca soarele să-şi spună dimineaţa: ”Ah, oamenii sunt răi, iată ce energii negative emit, ar trebui să stau departe de ei”. Dacă soarele ar face aşa ceva, viaţa...ar avea de suferit. Dacă Hristos s-ar fi gândit la păcatele oamenilor, la negativitatea pe care ei o emanau, n-am fi avut şansa mântuirii.

Un om transformat poate fi pentru lumea înconjurătoare, oricât de apăsătoare ar fi energia ei, ca un bec ce se aprinde seara în încăperea întunecată. Un sfânt e precum soarele, care dă viaţă oriunde se revarsă: lumina sfinţeniei nu se stinge, nu dispare, nu decide să fugă de rău, ci...îl transformă prin simpla sa prezenţă. Sfântul nu simte frica de păcătoşi, nu de păcatele altora se teme el, ci de propriile sale păcate. Mai mult, sfântul îi cheamă la el pe cei suferinzi şi