Nu mai caut arta care sa ma zdruncine prin prospetime, profunzime si grandoarea revelatiilor pe care mi le produce; ma multumesc sa vad o cat de mica urma de viata.

Nimeni nu imi pare mai inspaimantator decat omul care traieste din mimetism si care e stapanit la maximum doar de preocuparea sa fie comme il faut. Cel care se simte linistit numai daca se aliniaza la moda (intelectualul) sau daca nu iese cu nimic din rand si urmeaza cu fanatism traditia (omul obisnuit, ale carui inhibitii si griji sa se tina de traditie le inteleg, totusi, destul de bine pana la un punct). Cel care, prin urmare, tine cu dintii sa se inscrie intr-un chenar si intr-o continuitate a gesturilor, a actiunilor, a ideilor altora, ca sa se apere de frig. Pentru asta, daca are cumva vreun gand numai al lui in cap, probabil il hinghereste. Daca are cumva vreun sentiment numai al lui in inima, probabil il ingroapa. Ca o maimuta, face numai ce fac altii. Adevarul propriei experiente sau interioritati il sperie, cum il sperie o padure prin care nimeni nu a lasat deja urme. Locurile batute insa ii dau siguranta ca nu s-a indepartat de carare: drumul dinaintea lui e sigur, verificat, pentru ca l-au facut si altii care au avut succes! Si, daca nu-i pasa de adevarul lui insusi, cum sa-i pese de adevarul altuia sau de... (cu un cuvant mare) adevar, in general? Le tace si pe ele, chiar daca a avut sansa sa le vada. Un asemenea om eu cred ca e mort. Umbla pe strada in costum ori blugi, e liber sau are familie, detine slujba, eventual titluri academice, CV, premii si alte cele, ba chiar petrece cu prietenii, iubeste etc., dar e mort. Cand un ins mort se apuca de scris, literatura pe care o arunca pe piata e sintetica, adica una care nu are principii vitale, cum nu are nici mancarea sintetica. Pentru ca literatura poate fi, ca si mancarea, si naturala, si sintetica. In ce ma priveste, consider literatur