Veneam acu’ vreo doi ani, dimineaţa, pe la opt, de la şcoală. Parcă doi ani sunt, deşi ar putea fi şi trei la fel de bine. Asta dacă ar conta şi pentru altcineva detalii de-astea, că poate numai eu am maladia contextului exact, altfel simţindu-mă navigândă pe plauri. Nu e un semn de bătrâneţe, ci de nebunie, că aşa mă ţin minte dintotdeauna. O părea bizar, însă pentru mine diferenţa dintre graba cu care mergi ca să îndeşi la timp copilul pe uşa şcolii şi relativa lentoare cu care te întorci apoi acasă face exactitatea unei habitudini. Dar asta nu înseamnă că nu mă irită faptul că nu mi-e clar dacă asta se întâmpla acum doi sau trei ani. Ştiu, sunt aparte. Completamente zărghită.
Şi mă întorc eu pe la chioşcul de ziare, îmi cumpăr o revistă, îmi amintesc de nişte mici cumpărături şi mă decid să le fac pe loc, nu pe seară. Intru la magazinul cu geamuri – sigur că toate au geamuri, dar ăstuia aşa-i zic şi nu renunţ nici în ruptul capului. Am impus acest supranume de identificare în tot cartierul. Sunt cineva. Aşa. Intru în micul magazin şi-mi dau seama că sunt martora unei conversaţii între nevasta patronului, o doamnă care-mi place la fel de mult de vreo zece ani şi nu încetează deloc să fie constantă, şi o… părea a fi clientă. Dar nu era.
Era o femeie care trebuie să fi avut puţin peste patruzeci de ani, dar n-aş putea să configurez în cifre puţinul ăla. Se machiase cu plăcere, nu numai cu grijă, şi cu un fel de autocunoaştere care-mi face mie diferenţa dintre femei şi făpturi de sex feminin în cărţile lor de identitate. Îşi aranjase părul ca o afrodită cu copii mari, din aia de nu ştie lumea dacă ea i-a făcut sau îi sunt fraţi mai mici. Avea mâini frumoase şi delicate, din alea calde şi proaspete ca baghetele franţuzeşti, că era minionă şi brunetă cu asupra de măsură. Unghiile, evident, lungi şi roşii. Fără bijuterii pe degete şi încheieturi. Cu cercei
