Marile noastre valori, ale românașilor adică, parcă dintotdeauna, s-au desăvârșit în afara spațiului carpato-danubiano-pontic. Într-o proporție covârșitoare, atât cei de ieri, cât și cei de azi, cei cu care ne mândrim ipocrit peste tot, medaliile poporului român, primite fără merit, uneori, își primesc certificatul genialității în străinătate. Nu avem deprinderea de a fi onești, nu avem deprinderea de a fi bucuroși de celălat, avem însă buna dispoziție de a ne sabota reciproc, găsim artificii fantastice pentru a fi detractori. Toată aparenta înverșunare, față de bietul popor român, a unor mari valori culturale, de la Cioran până la contemporanul Roman-Patapievici, nu este altceva decât ciuda unei mari iubiri. Iubim poporul, iubim patria, dar de ce suntem cum suntem? Nu e normal. Evident, Brâncuși face parte dintre cei condamnați la exil. Statul comunist l-a beștelit, l-a umilit, l-a refuzat. A fost cetățean francez, născut la Hobița, în România. Este un brand, cum se spune în zilele noastre. Noi nu avem nici un merit pentru asta, dar îl revendicăm după moarte. Îl revendicăm și la propriu, unii îi vor osemintele băgate în pământ românesc. Se naște dezbatere națională pe tema asta. Nu știu de ce l-am lua pe Brâncuși de la el de acasă. Când a plecat de la Hobița, nu era altceva decât un tânăr sărac cu sufletul vândut. Vândut genialității, artei. Franța l-a ajutat, l-a recunoscut așa cum a rămas până azi: Constantin Brâncuși, sculptor genial. Casa acestui personaj, altul decât băiatul care a plecat din Gorj, nu e România, îmi pare rău să o spun. Particular nouă, să păpăm pâinea plămădită, coaptă de alții în cuptorul normalității lor, cu justificarea că noi le-am aruncat făina peste gard. Nu stă în argument, iarăși îmi pare rău. Apoi, mai e o treabă dusă in extremis, pe Brâncuși unde îl punem în valoare mai bine, unde îl putem așeza într-o vitrină a posterității, dem