O frustrare din iarnă

În iarnă mă încerca un sentiment de nelinişte. Mai toţi prietenii mei oengişti, oameni la care ţin şi pe care mi-i iau drept referinţă, îngheţau la minus n grade protestând împotriva guvernului Boc, împotriva preşedintelui Băsescu, împotriva dictaturii.

Eu trăgeam spre Valea Regilor ca să nu fiu departe de ei, în cazul în care până la urmă mă decideam şi eu că era dictatură şi trebuia să-mi fac datoria. Nu m-am decis şi am rămas lângă vinul fiert, aşa… într-o stare de disonanţă. Am fost apostrofat pe rețelele de socializare când îmi exprimam nedumerirea faţă de dictatura aia în care dictatorul era luat la mişto, tras la răspundere, arătat cu degetul şi înjurat de marea parte a presei, a liderilor opoziţiei şi a cui mai avea chef. Cineva mă învinuia că nu pot vedea asemănarea dintre golanii din Piaţa Universităţii din anii ‘90 şi ultraşii care se băteau cu jandarmii în direct la Antene. Încă nu o văd.

Pe fond, eram cu totul de acord cu cele mai multe dintre revendicările colegilor oengişti cu privire la urgenţa unor măsuri, nevoia de transparenţă şi o mai bună participare a mai multora în procesul de formulare a deciziilor politice şi, mai ales, a diferitelor politici publice sectoriale, de la mediu şi până la sănătate. Doar că acuzaţia de tiranie, cuvinte precum totalitarism, dictatură erau prea mult pentru stomacul meu. Mă gândeam că e nedrept pentru cei care cu adevărat au căzut victime dictaturilor: omorâţi, schilodiţi, deţinuţi politici, deportaţi.

Victor Alistar era pe cai mari în iarnă. Încerca să ne organizeze, să-i ceară el lui Baconschi demisia, Boc să plece, vă aduceţi aminte spiritul de mobilizare care domnea în iarnă şi era alimentat de televiziunile opoziţiei. Probabil că asta nu are nimic de a face cu intenţia premierului de a-l nominaliza pentru o funcţie de ministru al transparenţei. O funcţie nouă,