* In Ursici, la marginea lumii, acolo unde pamantul e totuna cu cerul, locuieste Isidor Tatulea. E de o viata aici, el cu sotia lui Victoria, mai departe de orice fanete, dincolo de paduri, dincolo de dealuri si poteci, dincolo de oameni. Isidor si Victoria Tatulea sunt singuri. Ca sa ajungi la ei, pe jos, de la scoala parasita din mijlocul satului, iti ia mai bine de o ora. O ora, poate si mai bine, de mers grabit, pe un drum plin de sleauri si de piatra faramicioasa, pe o poteca ce-si pierde urma pe dealurile cu fan, ca apoi sa se afunde in inima padurii si sa urce pieptis pe culmi, sa se zareasca din nou de-a lungul brazilor si al mestecenilor, sa ocoleasca vaile, ca sa te poarte incet, prin inima vie a linistii, spre o casa. Cea mai indepartata casa din cel mai indepartat sat. Toate drumurile stiute se sfarsesc aici, in dreptul unei porti de lemn. O deschizi si intri *
O alta lume
Din locul asta, cat vezi cu ochii, n-ai sa mai zaresti pe nimeni. Lumea, asa cum o stii, a ramas in vale, la picioarele Luncanilor, a fost inghitita de lumina orbitoare, de verdele viu si carnos al primaverii, de cerul innegurat a ploaie, de albul nelamurit de pe inaltimile muntilor Retezat, Parang, Sureanu.
Doar el, Isidor Tatulea, omul asta de aproape 70 de ani, te intampina ca sa alunge cainii ce sunt gata sa te sfartece. Nu se mira ca te vede, iti zambeste. Aproape ca-ti vine sa crezi ca te astepta. Victoria, insa, nu iese. Nici nu are cum. Sunt deja sapte ani de cand sta la pat, cu mintea vie si corpul aproape neputincios. Sapte ani in care Isidor s-a straduit de unul singur, aici, la capatul a tot ce stii, sa poarte rosturile gospodariei ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Si asta, intr-un sat in care nu mai poti ajunge odata ce incep ploile, pentru ca drumul lung, prea lung, ce urca din vale, si asa abrupt si nepietruit, devine umed si alunecos,
