Nicolae Coande, VorbaIago, Târgu-Jiu,
Editura Măiastra, 2012
Nicolae Coande este un poet optzecist răsfăţat întrucâtva de critica literară. Dosarul receptării rezumat de Al. Cistelecan în postfaţa volumului VorbaIago confirmă, cu documentele la vedere, acest lucru. S-a vorbit despre existenţialismul apăsat al poeziei lui Coande, ba chiar cei mai entuziasmaţi dintre critici au adus în discuţie posibilitatea unui nou tip de poezie ivit odată cu el. Postfaţa tranşează în mod lucid şi de bun simţ povestea: scrierile lui Coande aparţin optzecismului prin tehnicile folosite, imagistică, tematică poetică, în fine, prin majoritatea elementelor care o alcătuiesc, astfel încât nu mai e nevoie să redeschidem discuţia integrării generaţioniste.
În schimb, interesant mi se pare că Nicolae Coande scrie într-o manieră proprie, prin intensitatea onestităţii faţă de sine însuşi. Iar dacă luăm în calcul evoluţia sa, putem vorbi despre o fidelitate de fond pe termen lung faţă de acest crez personal. El nu ţine prea mult cont de specificul curentului literar, de trendurile poeziei şi scrie în aşa fel încât foaia să reflecte cât mai bine starea interioară. Poezia sa dovedeşte pur şi simplu o verosimilitate a emoţiei pe care o exprimă. Iar grija pentru formă e operată cu o discreţie admirabilă, retorica adaptându- se bine la poza internă a poetului.
VorbaIago este o antologie formată din decupaje ale volumelor În margine (1995), Fundătura homer (2002), Vânt, Tutun şi alcool (2008), Femeia despre care scriu (2010), plus şapte poeme inedite. Privindu-le laolaltă, este un bun prilej de a recompune traseul evoluţiei poetului craiovean. Debutul marchează punctul de sus al poeziei lui Coande, În margine fiind cel mai bun grupaj de poeme al întregii antologii. Fundătura homer menţine în linii mari adeziunea la aceleaşi modalităţi de a-şi segmenta em