Domnule Norman Manea, înregistrăm acest interviu pe 20 mai 2012, la capătul unei săptămîni în care v-aţi aflat în România, la Bucureşti, la Iaşi şi la Suceava. Cum a fost această săptămînă?
Rapidă, încărcată şi foarte plăcută. Mi-am revăzut prieteni, cititori, n-am întîlnit adversari. Credeţi că mai aveţi adversari, în România? Nu ştiu şi nici nu mă interesează. Ar fi anormal să n-am adversari. Situaţia mea n-a fost limpede şi senină, a avut zvîrcoliri şi convulsii. Poate că mai are, nu ştiu. Oricum, acum mi s-a părut totul mult mai bine. Mai bine faţă de dumneavoastră sau mai bine în raport cu întreaga atmosferă românească? Cred că atmosfera românească este mult schimbată în bine. Ca să dau un exemplu: drumul de la Aeroportul Otopeni spre centrul oraşului este, incomparabil, mai arătos. De asemenea, Iaşul arată foarte bine, pe drumul de la Iaşi la Suceava am văzut multe clădiri noi, multe vile. Ştiu că populaţia o duce greu, dar, la exterior, lucrurile par ceva mai îngrijite. Faţă de mine, ca şi acum doi sau patru ani, am găsit oameni care mă simpatizează. De asemenea, multe publicaţii au avut o atitudine favorabilă, s-a scris mult şi onorant despre mine. Aţi primit titlul de Doctor Honoris Causa, acordat de cea mai veche universitate din România, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“. Universitatea din Iaşi a fost înfiinţată în 1860. V-am văzut, în cîteva secvenţe, emoţionat, dar foarte cald. Ce vă leagă de Iaşi? Eu am fost la Iaşi de două ori. O dată, cînd m-am întors din lagăr, în 1945, împreună cu familia mea, şi pe la vreo 15 ani, ca elev, am fost în excursie, intrînd şi fiind fascinat de sala Teatrului „Vasile Alecsandri“, unde l-am văzut jucînd pe Miluţă Gheorghiu. Astea au fost singurele mele legături cu Iaşul. Am avut un acut conflict de familie, la absolvirea liceului. Familia dorea să studiez la Iaşi, eu trăgeam spre Bucureşti. Şi am plecat la
