Impersonalitatea mea e şi nativă, şi asumată. Pornesc de la părerea că e bine ca într-o cultură să existe cât mai multe orientări. Nu simt nevoia să-mi zdrobesc adversarii. Când merită, mă bucur că ei există. De aceea însă nici nu am, decât virtuali, iar cultura unei ţări se face cu adversari reali.
Capacitatea mea de a mă bucura de mintea unor oameni mai inteligenţi decât mine are doi versanţi. În planul culturii constituite, e benefică. E rău ca, din complex de inferioritate, să nu admiri. În schimb, la originea culturii, care e creaţia, lucrurile nu stau la fel. Creaţia în curs de a se face e mai aproape de viaţă decât de cultură, iar viaţa e crâncenă. Generozitatea mea devine lipsă de vlagă în acest plan.
Daniel Vighi: „Henry Wald, un cunoscut filozof şi semiotician român, spune că ne îndreptăm spre o cultură de fotoliu. Aş zice mai mult: una de sofa”. N-are dreptate Vighiloiu sau, dacă a avut, nu mai are. De zile bune, m-am retras de pe canapea. Nu ca să mă instalez la „masa de lucru”, să nu exagerăm! În fotel.
Vighiloiu citează, via Montaigne, o vorbă a unui Scipio care, întrebat ce părere are despre el şi alţi contemporani, răspunde: „Înainte să o pot spune, să ne vedem murind”. Într-adevăr, este faptul cel mai aventuros şi mai incert al vieţii. Nu poţi să prevezi cum vei şti să mori. Romanii ştiau mult mai bine decât noi, altfel nu s-ar fi sinucis, la ordin, atât de uşor. Şi chiar nu poţi să ghiceşti. De mama, care s-a plâns toată viaţa de boli închipuite, cât ne-am temut! Credeam că va fi un calvar, şi pentru ea, şi pentru noi. Pe nimeni n-am văzut murind atât de împăcat.
Am fost într-un loc unde se adunaseră mai mult de zece persoane gălăgioase care când, din oră în oră, deschideam gura să spun câte ceva tăceau şi ascultau politicos. M-am simţit cumva, parcă cu moartea în oase şi îmbălsămat.
Bulevar
